[sophia]

Asa este Dumitru. La asta ma refeream.
Ceilalti nu au inteles intrebarile mele.
Chiar azi a fost pericopa asta la biserica. In predica a incercat parintele sa mearga pe o cale, dar greu de urmarit. El a incercat sa explice de ce i-a invitat mai intai pe cei bogati si abia pe urma, la nevoie, pe ceilalti si ca suntem chemati sa nu refuzam.

Problema este alta:
Indiferent ca o numim socializare sau comuniune, sau cum mai vreti, omul nu traieste singur, decat doar in manastire. Dar si acolo are oameni in jur, daca nu este eremit. Si in manastire depinzi de altii, ai o ascultare de alti oameni (ca spun bine sau rau, nu conteaza).

Asa cum spune Dumitru, avem o familie, un serviciu, prieteni, rude, iesim pe strada.
Nu e vorba, asa cum spune Zaharia mai sus de barfa, sau vorbit, sau alte cele.
E vorba ca nu putem sa nu avem griji, responsabilitati, e vorba ca avem o viata lumeasca pe care trebuie si ne straduim s-o imbinam cu viata duhovniceasca, adica cu Dumnezeu.

Intrebarea este cum le imbinam pe astea doua.

In exemplul dat de Zaharia este aratat exact ce vroiam eu sa spun, chiar daca am impresia ca el altceva a vrut sa demonstreze cu el.

Pentru Zaharia este importanta singuratatea, izolarea, rugaciunea. Omul nu intereseaza pe nimeni. Nici pe monah, nici pe fata care il ajuta.

Eu nu gasesc normal asta si nu cred ca Dumnezeu asa ne-a invatat.

Eu spun ca omul ala si sunt multe cazuri asemanatoare in care cineva sta in biserica, sau in chilia, sau camera sa si este ocupat numai cu viata lui duhovniceasca.
Vine un om care are nevoie de ajutor sau sfat si este trimis la plimbare. Deci lasam omul de izbeliste pentru Dumnezeu?
Sa nu-mi spuna mie acum cineva ca omul totusi s-a descurcat singur, ca prin minune.
Nu stim noi asta. A asteptat, s-a resemnat si a plecat. E si asta o solutie, dar nu o rezolvare.
De cate ori neprimind o programare, sau neputand sa discutam cu preotul, sau medicul sau etc. renuntam. Si nu inseamna ca am rezolvat problema brusc. Nu. Ea s-a dus singura pe o cale mai buna sau mai rea.

Suntem toti invitati la cina la El, dar nu inseamna ca trebuie sa uitam de cei din jur.
Ne ducem, ne ocupam de sufletul nostru: rugaciune, post, impartasanie. Dar oare de asta va intreba El la judecata? Numai de asta? Nu. Eu cred ca ne va intreba si ce am facut sau n-am facut pentru oameni.

La ce ne foloseste daca raspundem la invitatie si mergem la cina, dar lasam de izbeliste sot, sotie, prieteni, enoriasi, etc.?

Eu cred ca trebuie sa mergem la cina, asa cum suntem, cu saracie sau bogatie, cu singuratate, sau cu cei pe care ii avem.

Si de multe ori noi vrem sa mergem dar suntem opriti (femeile ca au ale lor, cei casatoriti ca au fost cu sotia sau sotul, ca am mancat inainte ceva etc.)
De aceea am intrebat daca e vorba de impiedicare ca incompatibilitate, sau ca obstacol.

Era discutia cu ne-a invitat sau servit cineva cu ceva de dulce si noi din iubire pentru om am intrerupt postul. Deci am fost pusi sa alegem intre viata duhovniceasca (postul) si cea lumeasca (omul de langa noi pe care nu vrem sa-l ranim).

Si suntem pusi in fiecare zi in fata unor astfel de situatii ( de a alege).