[ioanna]

Intrebarea mea este:Care trebuie sa fie atitudinea crestinului ortodox fata de bisericile catolice ca si cladiri?Trebuie sa ma inchin? Sa ma gandesc la ele ca si casa a lui Dumnezeu sau nu?

Nu stiu care ar trebui sa fie, pot doar sa-ti spun ca eu consider casa a lui Dumnezeu, lacasul de cult ce isi gaseste tipul in templul iudaic fiind o imagine translucida a acestuia, dusa la un nivel superior. Pentru ca ortodocsii, catolicii si crestinii vechi-orientali au aceeasi acceptiune a „spatiului sacru”, lacasele lor de cult le vad ca si case a lui Dumnezeu, in timp ce lacasele apartinand celorlalti, le consider spatii publice de adunare pentru rugaciuni comune.

A doua intrebare: Ce parere aveti despre bisericile catolice cu design ''modern''?Spre exemplu, in Sicilia am fost in Madonna delle lacrime, o biserica propriu zisa, unde se tin slujbe si exista preoti. Poza: http://www.icpirandello.it/2008/atti...0IIC%20052.jpg

Din punct de vedere haric, un lacas traditional nu este superior unuia care reitereaza traditia, asa cum nici catedrala mantuirii neamului nu este superioara unei bisericute din lemn, caracterul si arhitectura fiind diferente de ordin canonic si estetic, insa pentru ca spatiul traditional cultiva relatia cu Absolutul , cred ca omul ajunge mai usor dincolo de minte si de simturi, la cele supra-mentale si supra-sensibile, decat intr-un spatiu in care lumea spirituala nu licareste tainic in cea materiala. Pana ca harul indumnezeitor sa patrunda in suflet si trup, omul are nevoie de a contempla si din fapturi pe Dumnezeu si finalitatea creatiei. Astfel, omul intelege lumea materiala(vazuta) prin cea spirituala(inteligibila), transferand prin ratiuni continutul simtirii in minte si pe cea spirituala prin cea materiala, impletind mintea cu simtirea in vreme ce contempla figurile. Spatiile care reflecta creatia materiala ca „icoana”(chip) a celei spirituale sunt spatiul liturgic ortodox, spatiu liturgic catolic si spatiul liturgic al bisericilor vechi-orientale. (*)


E adevarat ca in lumea romano-catolica, s-a deviat in ultimul timp destul de mult de la spatiul traditional. Exista biserici catolice care reitereaza traditia in tehnici si materiale contemporane, biserica fiind in acelasi timp arhaica si viitoare, dar si altele, care nu mai investigheaza traditia milenara,nu o redescopera intr-o maniera moderna, ci produc imagini insolite prin inventie, biserica devenind o sala de adunare (e adevarat, cu o compozitie arhitecturala reusita) si nu un spatiu al anticiparii eshatologice, nu mai e antitipul templului, s-a pierdut succesiunea spatiilor, dimensiunea tainica,transcendentul nu mai coboara, sp. interior nu e „icoana” imparatiei lui Dumnezeu "aici" si "acum" ci se deschide spre cer, spre Imparatie, care e "acolo", undeva, deci spatiul e desacralizat, asemeni celui np. Chiar am vazut si unele biserici catolice in care altarul e adus spre centru, ca intr-un spatiu dramatic, de tipul teatrelor englezesti, devenind o scena.

Am gasit o poza cu interiorul bisericii catolice din Sicila:




(*) Am citit mai demult despre viziunea maicii Macaria (Teodosia) din Rusia, propusa spre canonizare si care ne arata ca in Eschaton nu va mai fi nevoie de arta pentru a cultiva relatia cu Absolutul, pentru ca cunoasterea nu va mai fi mediata de nimic creat. Scriptura spune: “acum vedem ca prin oglindă, în ghicitură, atunci vom vedea faţă către faţă” (I Corinteni 13, 12).

“Atunci când îngerul a vrut să-i arate ceva nou în locaşurile cereşti, a aşezat-o în spatele său şi i-a explicat pe unde zburau. El i-a arătat Teodosiei cămara unde sălăşluieşte Hristos şi locul unde se află cea mai strălucitoare lumină în cer... Doar cei mai apropiaţi de Hristos se aflau împreună cu El înăuntrul acestor ziduri: Maica Domnului, Sf. Ioan Botezătorul, Sf. ­Nicolae... Îngerul păzitor îi arătă Teodosiei biserica transparentă, enormă făcută în întregime din aur... Fata întrebă: “De ce nu are biserica icoane?”... Primeşte răspuns: “De ce să avem nevoie de icoane – auzi ea răspunsul – când noi toţi suntem vii aici”. (cf. Schimonahia Macaria ajutătoarea celor în suferinţă, Ghenadie Durasov)