[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de Adriana Cluj

Cred ca tocmai acesta este cel care poate sa-l faca si pe omul simplu sa inteleaga (sa-l lumineze!)......exprimandu-se pe intelesul tuturor

Pe vremea când eram în liceu, doi filozofi m-au fascinat. Unul fusese profesorul celuilalt. Este vorba de Platon şi de Aristotel. Doi titani ai gândirii, dar câtă deosebire între ei !

Despre Platon şi Aristotel, despre aceste deosebiri s-au scris atâtea pagini, încât nu am nicio intenţie de a mai adăuga eu una. Dar există, totuşi, o deosebire, pe care puţini au remarcat-o, deşi se vede din avion: enorma deosebire stilistică dintre ei.

Platon este pe deplin accesibil. Foloseşte, de câte ori poate, un limbaj comun. Chiar şi în rarele situaţii când vine cu concepte specifice filosofiei, pricepi imediat, din context, ce a vrut să spună. Dialogurile lui sunt redactate într-un limbaj atât de simplu, încât orice elev care a terminat a 8-a la o şcoală ajutătoare poate înţelege textul platonic şi se poate bucura de el. Acelaşi lucru se poate spune şi despre cei dinaintea lui. Despre presocratici.

Ei bine, odată cu Aristotel, ceva se rupe. Păi, când începe Filozoful să te bage în categorii, în accidente, în metafizică şi alte alea, simţi că încep a-ţi ţiui urechile. Pesemne că de aceea şi simţeau nevoia elevii lui să îl asculte în timp ce se plimbau cu toţii, ca să nu le cauzeze la creieruţ. Imediat după ce ai citit, în pragul somnului şi în pat, un dialog de-al Academicianului, poţi să-l reproduci cu cuvintele tale. Ei bine, chestia asta nu mai ţine cu Stagiritul. Trebuie să te dai jos din pat, să iei o aspirină cu un pahar plin cu apă rece, un creion în mână şi să mai citeşti o dată.

Nu e singurul astfel de cuplu. În loc de "Platon şi Aristotel", aceeaşi constatare o veţi face cu, să zicem, "Schopenhauer şi Kant". Pe cât de spumos este Schopenhauer în "Lumea ca voinţă şi reprezentare", pe atât de indigest este filozoful după paşii căruia îşi reglau ceasurile locuitorii din Konigsberg (devenit, tristă istorie! Kaliningrad). Există ceva mai teribil decât "Categoriile". Există "Critica raţiunii pure".

Ei bine, Platon şi Aristotel, Schopenhauer şi Kant, sunt gânditori pe care îi socotesc la fel de mari. Dar, nici pe departe la fel de simpatici. Toată lumea a auzit de "iubire platonică". Dar "iubirea aristoteliană" trebuie să fie ceva teribil. Schopenhauer l-a inspirat mult pe romanticul Eminescu. Acum, parcă-parcă înţelegem de ce nu l-a inspirat Kant la fel de mult pe autorul "Luceafărului".