Tipic; nu mă mir
La mine, „presiunea” care mi se aseza pe piept nu pleca la nici un fel de rugăciune. Senzatia de imobilizare era atât de totală, încât nici în gând nu mai puteam spune rugăciunea cum trebuie. „Chestia” stătea - si acum, când se întâmplă să mai vină în stilul ăsta - si îmi dădea clar de înteles că îmi rămâne pe piept exact atât cât vroia ea si pleca când vroia ea. Evident, incidentele nu durează mai mult decât câteva minute.
Părerea mea este că e o tactică „la derută”; demonii nu pot face niciodată mai mult decât le îngăduie Dumnezeu. Senzatia mea, în cazul meu, e că stresul ăsta le e permis si deci, atunci când stau, stau în functie de cât le îngăduie Dumnezeu, nu de cât mă străduiesc eu să-i gonesc prin rugăciune.
Rugăciunea în timpul acestor „vise lucide”, cum le numesc eu, are forma unor strigăte disperate, mai mult. În restul zilei e important ce facem si cum ne tinem de pravilă si de o adevărată viată crestină. Si cum spunea si persoana de mai sus, e vorba si de ce păcate am acumulat, nu numai noi însine, ci si de la „cei din spate”, din neamul nostru - pentru că toate acestea ne fac vulnerabili si ne expun la nefericiti care au ideea să ne trimită vrăji.
Doamne-ajută si as fi curioasă să aflu cum ati scăpat de aceste lucruri, pentru că la mine durează de 5 ani si - iarăsi a fost bine zis - si-a schimbat registrul / tactica, acum pur si simplu nu mă mai îngrozeste, ci mă trezeste si nu mă lasă să dorm deloc...
Numai de bine să auzim.
|