[cezar_ioan]

În prealabil postat de anonimA

Sunt oarecum prizoniera situatiei de asemeni, pt ca locuind la el, in momentul de fata mi-e imposibil financiar sa imi continui studiile locuind in alta parte, mai ales ca a trecut perioada inscrierilor pt camin.
Cu multa greutate am gasit aceasta facultate pt care am aptitudini, si imi doresc sa o termin.
Ramane sa mai rabd si sa astept momentul prielnic.
In ceea ce priveste educatia crestina am primit-o de la bunicile mele dar a durat f putin.
Ele m-au invatat sa ma rog, dar din pacate nu mai traiesc de mult timp , iar parintii mei nu avut nici o treaba cu biserica, crestin doar cu botezul cum se spune.

Si asa e Duhul Sfant m-a tras de maneca, dupa ce nu ma spovedisem de 7 ani, m-am dus printr-o situatie cu totul favorabila, cunoscand pe cineva care s-a oferit sa mergem impreuna la spovedit.Dupa spovedanie mi-am gasit pacea pe care o cautam cu disperare, totul era frumos e greu de descris ce am simtit atunci. Apoi am citit cartea lui Sf Siluan care descria putin din ce am simtit si eu, si am realizat apoi ca biserica nu e demodata si crestinismul e o traire foarte complexa, un drum dificil dar si o rasplata pe masura.
Si mai ales am aflat ca nu exista mantuire fara biserica si Sfintele Taine.

Problema mea e ca in momentul in care am vrut sa ma despart de el, n-am gasit sprijin nicaieri, nici macar la tatal meu, cum dupa 3 ani sa ne despartim, dar ne intelegem asa bine etc.
Multumesc pentru sprijin si vorbele bune.Domnul sa va binecuvanteze!

Eu cred că atunci când harul lui Dumnezeu lucrează, prin Duhul, în noi:
a) se ascute simţul pocăinţei
b) simţim şi mângâiere, desigur, multă dulceaţă (mai ales la începutul convertirii noastre sufleteşti) însă cred că predomină căinţa, lacrimile; multă vreme, multă...
c) suntem mai buni cu semenii, mai blânzi, mai îngăduitori
d) avem răbdare, întrucât schimbarea minţii nu e simplă ca schimbarea şosetelor
e) nu ne visăm imediat cu măsură de sfinţi, măcar că avem multe păcate care au lăsat urme în noi.

Eu cred, aşadar, că e încă prea devreme pentru schimbări radicale şi de una singură. Să mă ierte fraţii, dar dacă ai un iubit sau o iubită şi începi brusc să îţi vină gânduri de sfinţenie asociate cu părăsirea iubitului.... hîm... eu zic că nu-i chiar a bună...
Dacă vei căuta, vei găsi şi exemple (tot în Vieţile Sfinţilor) de femei care, dimpotrivă, deşi le ardea inima după pustie, s-au supus bărbaţilor lor şi i-au slujit, uneori până la mucenicie. Şi astfel şi-au dobândit cununa.

Faptul că prietenul tău nu e aşa focos în ale credinţei, cum zici că eşti tu, nu îmi pare deloc un impediment pentru mântuirea voastră, zic eu. Fii tu în nevoinţă pentru despătimire, caută să ai tact şi răbdare cu el, poartă-ţi crucea ta şi lasă, fii liniştită, că ştie Domnul şi de crucea bărbatului.

Mă tem ca tu, cunoscînd dimensiunea fascinatorie, să zic aşa, a trezirii, să nu fi făcut o mică infecţie de părere de sine... Se face des la începători, ţi-o spun din experienţa mea personală şi din multe alte auzite şi citite pe tema asta...

Modul cum Îl percepem pe Domnul şi cum reacţionăm la lucrarea harului cunoaşte variante infinite... Nu cred că e bine să căutăm modele la alţii (în sensul că nu e bine să copiem tot modul de a fi al unui creştin sau al altuia, că doar nu suntem clone!), ci mai degrabă să căutăm să aflăm cum suntem noi înşine înaintea Domnului. Pentru aceasta, însă, e decisiv să ne ţinem la spovedanie şi ascultare. Rugăciune, Liturghie, post, cu atât mai mult cu cât traversăm perioade cu mari ispite...

Mi-e greu să cred că preotul, Doamne iartă-mă!, te-a povăţuit să renunţi la băiatul pe care îl iubeai de 3 ani, doar pentru că o fi avînd şi omul unele slăbiciuni iar tu te-ai întors la credinţă... Mi-e greu să cred că a făcut asta, să mă ierţi şi Dumnezeu să mă ierte că mărturisesc dezacordul cu o astfel de decizie, care mi se pare pripită.
Dar, în fine, cine sunt eu să judec cuvântul duhovnicului tău? Îmi cer iertare, doar mi-am spus opinia.

P.S. Uite o postare ajutătoare aici: http://www.crestinortodox.ro/forum/s...t=16785&page=7
Postarea 68, a lui VladCat (şi următoarele). Mai exact, dialogul cu un bărbat care se plângea de necazurile cu soţia lui.