Pana nu demult tot ce imi doream era ca cineva sa ma iubeasca, sa ma alinte, sa am pe cineva aproape ca cel mai bun tovaras si l-am primit pe iubitul meu.
De cand insa mi s-a descoperit Domnul si am inteles cum e firesc sa fie comuniunea intre barbat si femeie, mi-am dat seama ce copilarii doream.
Acum visez la un barbat care sa ma faca sa ma rusinez de rautatea, egoismul si mandria mea prin smerenia si blandetea dar totodata caracterul drept.
Un om care sa fie mult ravnitor catre cele ale duhului si cu care sa pot urca spre mantuire.
Din cauza egoismului nu-mi doream copii,vroiam sa fiu doar eu in centrul atentiei.
Acum ca imi doresc copii, acest baiat nu mi se mai pare bun, parca nu are nici o calitate de tata si sot, parca e imatur si egoist, m-am transformat intr-un judecator aspru cand am inceput sa gandesc asa(si stiu ca nu e bine a judeca).
Pot sa dau slava Domnului ca macar a devenit intelegator in ceea ce priveste pacatele impotriva firii si a zilelor celor oprite.
Simt ca parca in timp totusi ar putea evolua, fiindca a trait intr-un mediu in care raul e numit bine si atat timp cat mai ia contact cu vechii tovarasi e greu sa se schimbe brusc.
Sentimente ma leaga de el si tot ce pot sa fac e sa sper, ca nu am pierdut trenul mantuirii cu decizia mea de a nu-l parasi.
In ceea ce priveste relatia mea cu Domnul, n-as mai putea sa traiesc in ignoranta ca acum cateva luni,nu ma lasa ceva.
Ma intristez cand ma absoarbe ceva si vad ca au trecut ore fara sa vorbesc cu El, vreau sa ma apropii mai mult de El si sa-L iubesc mai mult ca pe mine.
Iar parerea de sine si mandria si ridicarea deasupra celorlati sunt ganduri ce se furiseaza in mintea mea, cu care incuviintez uitand ca sunt de la vrajmasul, de cand nu mai petrec in liniste greu imi pastrez trezvia si mintea neimprastiata.
|