[kesarion_breb]

continuare

Sfantul Chiril de Alexandria a pus in relief, in opera sa, "inchinare in Duh si adevar", faptul ca noi nu putem deveni sfinti decat in Hristos, intrucat El ne ia in Sine, in jertfa Sa adusa lui Dumnezeu, intrucat ne insufla acelasi act si aceeasi stare de jertfa, sau de autotranscendere, sau de fidelitate totala fata de Dumnezeu, in care se afla El insusi. Dumnezeu, cu sfintenia Sa, ia forma umana a ei, pentru ca sa ne faca si pe noi sfinti sau fideli Siesi, dar si intre noi, ca sa ne umanizeze cu adevarat. Sfintenia e sensibilizarea desavarsita a relatiei intre fiinta umana si Dumnezeu si intre noi insine, ca o imitatie a supremei delicatete dintre persoanele Sfintei Treimi, ca o impartasire din ea.

Dumnezeu vrea ca toata lumea sa se umple de sfinti; devenind cer nou si pamant nou, in care locuieste dreptatea, sau fidelitatea, sau sfintenia, prin extensiunea: ei din Sfanta Treime. Criza actuala a occidentului crestin se explica, credem, prin faptul ca acest crestinism a pierdut capacitatea revelarii sacrului. Dupa ce romano-catolicismul a conceput sacralitatea Bisericii ca un factor de putere lumeasca fata de oameni si fata de lume, ca un factor de distanta si de superioritate, iar Protestantismul, obsedat de acest inteles al sacrului, l-a respins cu totul, afirmand cu pasiune pacatosenia si egoitatea iremediabila a tot ce e manifestare umana, fie ea cat de bisericeasca, azi acest crestinism cauta sa inlature instrainairea lumii fata de el, ca raspuns la distanta Bisericii sau la egoismul vietii crestine, prin accentuarea comuniunii dintre crestini si chiar dintre crestini si necrestini.

Dar prin aceasta crestinismul occidental ramane tot in planul pur lumesc, neputind oferi lumii categoria sacrului, ca ceva deosebit de ea si capabil s-o imbogateasca cu ceva ce n-are ea si sa raspunda-la o alta necesitate a ei. (Preotii din occident nu mai au curajul sa poarte haina preoteasca, spunand ca trebuie sa se comporte ca niste oameni intre oameni, caci altfel apar lumii ca niste figuri mobile de muzeu. Bisericile lor au devenit ca niste case obisnuite, Liturghia lor a pierdut aproape orice element sacru, promovand numai aspectul comuniunii. Crestinismul occidental vrea sa se secularizeze, devenind intru totul asemenea lumii, ducand pina la capat o tendinta care a fost de altfel totdeauna proprie acestui crestinism. Dar prin aceasta secularizare lumea simte si mai mult inutilitatea acestui crestinism, sau o utilitate de natura altor institutii si activitati lumesti.

Ortodoxia n-a parcurs acest drum al secularizarii, cel putin in Liturghia, in slujbele, in traditiile ei, caci teologia si comportarea slujitorilor ei se resimt de multe ori de influenta occidenitala secularizanta, de un complex de inferioritate fata de crestinismul occidental, care ar fi, chipurile, cult si modern, fata de ortodoxia "inapoiata".

Credinciosii, mai mult decat slujitorii bisericesti, traind ortodoxia nediminuata in Liturghia si in slujbele ei, a pastrat experienta sacrului si prin aceasta Biserica ii satisface sau le satisface o necesitate, pe care nu le-o poate satisface nimeni si de aceea nu asistam in ortodoxie la criza din crestinismul occidental, la contestarea Bisericii de catre credinciosi.

Experienta sacrului este identica cu experienta eshatologica a iradierii celuilalt plan in planul lumii. Liturghia are caracter eshatologic. Credinciosii traiesc in, cadrul ei, cu anticipare, infatisarea inaintea judecatii din urma, pregustarea vietii vesnice, tasnirea prezentei divine in planul vietii pamantesti; preotul poate purta rasa caci prin aceasta nu apare ca o figura de muzeu, ci ca o prezenta care aminteste oamenilor eshatologicul, (faptul ca viata pamanteasca nu e totul si nu e ultima. Si lucrul acesta apare credinciosilor ca o imbogatire de experienta, ca o bucurie ca peste viata pamanteasca, uneori apasata de grele probleme si nu fara o oarecare monotonie, li se deschide perspectiva unei alte vieti superioare. Iar aceasta le da o putere sporita in suportarea greutatii vietii terestre, in implinirea intr-un mod constiincios a indatoririlor legate de ea si in purtarea luptei pentru bine, stiind ca de aceasta depinde viata lor de fericire vesnica. Prezenta sacrului da astfel un sens vietii acesteia.

Prin sacrul pastrat de ortodoxie, lumea se transfigureaza, credinciosii fac eforturi spre sfintenie si, astfel, prin el se transmite credinciosilor o putere si pentru viata pamanteasca, pentru realizarea adevaratei comuniuni si a pacii intre oameni.

Numai in experienta sacrului, fiinta umana, umplandu-se de prezenta eficace a lui Dumnezeu, umplandu-se de categoria sacrului, cunoaste cu adevarat pe Dumnezeu. "Urmariti pacea cu totii, si sfintenia, fara de care nimeni nu va vedea pe Domnul" (Evrei XII, 14). In felul acesta, cel ce se afla in sfintenie, se afla in adevar, in cunoasterea adevarata, prin experienta, a lui Dumnezeu, "Sfinteste-i pe ei in adevarul Tau" (Ioan X, 36). Sfintenia lui Dumnezeu ne-a devenit cu adevarat accesibila, ca o modalitate de viata umana superioara, in Hristos. "Eu ma sfintesc pe Mine pentru ei, ca sa fie si ei sfintiti in adevar" (Ioan XVII, 19). Caci nimeni nu a-fost sfant ca Iisus Hristos si prin nimeni nu ni se comunica sfintenia ca prin EL "Cel ce se va naste din Tine, sfant se va chema" (Luca I, 35). "Stiu cine esti, sfantul lui Dumnezeu" (Marcu I, 24 ; Ioan VI, 29).