Citat:
În prealabil postat de Ghemot
Stimate dobrin7m, textul este perfect transcris din cartea pe care o am în față.
Poate s-a făcut vreo greșeală atunci când s-a tradus cartea...
Dacă, cuvintele care apar în acel text au o altă semnificație sau interpretare, eu, repet, îmi cer iertare, însă textul este original din carte.
Subscriu la toate ideile menționate de dvs. cu privire la învățătura ortodoxă despre iad, mai puțin atunci când ați afirmat că eu am modificat textul/expus un rezumat succint al unei idei pe care singur am concluzionat-o.
Repet, cartea a apărut la editura Christiana, București, 2004, iar textul se afla la pagina 150.
Pentru a lămuri și mai bine lucrurile, vă rog dobrin7m, să căutați și dvs. această carte și să vă convingeți de autenticitatea textului.
|
Chiar am sa caut aceasta carte , am sa incerc sa fac rost de ea. Contextul cred ca este altul, iar a citi un fragment rupt din contest schimba complet intelesul. De ce spun asta. Citind din fotografia postata de dvs iata ca imediat dupa textul propus , apar urmatoarele cuvinte:
"s-ar putea spune ca iadul nu este in vesnicie, nici chiar in timp ca masura, ci in interioritatea lui subiectiva fara forma si fantomatica."
si apoi cautand cat mai multe despre Evdokimov am ajuns sa citesc o recenzie pentru o alta carte a sa "Iubirea nebuna a lui Dumnezeu". Am intrezarit aici un raspuns la ceea ce dvs ati expus:
"Îmi amintesc cuvintele Maicii Siluana din Iași: „Dumnezeu ne iubește tot timpul. Mântuirea înseamnă să-I răspundem la iubire.” Cartea lui Evdokimov constituie o mărturisire de o covârșitoare frumusețe a ceea ce înseamnă cu adevărat Iubirea pe care Dumnezeu a dezvăluit-o omului –
însă pe care omul a avut libertatea de a o respinge, de a o renega, pentru a-și afirma propria putere. Dumnezeu nu poate spune NU omului („În Dumnezeu toate sunt DA” - spune Sf. Pavel), omul are însă libertatea de a-i spune NU, iar Dumnezeu nu poate schimba aceasta, însăși nemărginita Sa iubire pentru om îl determină la aceasta.
El nu se manifestă ca un judecător răzbunător (imagine falsă pe care și-a format-o de-a lungul timpului însăși creștinătatea, tinzând să-i atribuie divinității caracteristicile regelui pământean care-l constrânge pe om, prin putere și majestate, la supunere, ceea ce a condus la revolta oamenilor din afara Bisericii și a a avut drept consecință, după cum constată Evdokimov, necredința secolului al XVII-lea), perspectivă pe care a impus-o „teologia penitențială”, sau „teroristă”, a iadului și a interdicțiilor, El nu se manifestă „prin tunete și fulgere, ci printr-o discretă adiere lăuntrică asemănătoare cu așteptarea, în taină a unui prieten” (I Regi 19, 11-13). Nu o forță exterioară, care vine de sus pentru a se exercita asupra omului, reflectă culmea atotputerniciei divine, ci, în mod paradoxal, „slăbiciunea” Sa: „Ci S-a deșertat pe Sine chip de rob luând… ascultător făcându-Se până la moarte, și încă moarte pe cruce” - pericopa din Filipeni (2, 6-11).
.........
Sfinții Părinți spuneau ca încă din viața de pe pământ omul poate pregusta ceva din bucuria celor drepți din rai sau din chinul cumplit al celor munciți în iad. Teologia de școală, cum o numește Evdokimov, a creat o imagine superficială și greșită a iadului, menită să atragă revolta și necredința. Judecata nu echivalează cu amenințarea unei pedepse, ci cu „descoperirea lumii, adică a iubirii divine”. Cum spune Simone Weil, „Tatăl din ceruri nu judecă… Din El, făpturile se judecă pe ele însele”; Sfântul Isaac spune că „păcătoșii din iad nu sunt lipsiți de dragostea dumnezeiască”, dar aceeași iubire “devine suferință în cei condamnați și bucurie în cei aleși”. Iadul înseamnă imposibilitatea de a răspunde iubirii, imposibilitatea comuniunii, suferința de nedescris a unor suflete goale, închise în singuratatea și pustiul pe care ele însele l-au ales, în timpul unei vieți în care au respins sensul autentic al iubirii. Libertatea nu poate exista separată de acest sens al iubirii. Liberul arbitru întrebuințat greșit nu poate duce spre o unitate, spre un sens care sa unifice, să creeze comuniune, să înalțe; degenerează într-o arbitraritate menită să dea naștere iadului. Aceasta este ratarea iubirii, și, după cuvintele unui teolog, „Cea mai mare tragedie a omului este eșecul lui în iubire”[7]. O tragedie trăită ca o pregustare a iadului.
Înțelegând iadul ce există în lume, căpătăm discernământul necesar care trebuie să ne călăuzească pe drumul strâmt spre Viață, însă discernământul nu ne poate fi călăuză decât însuflețit de iubirea lucrătoare capabilă „să preschimbe însăși firea lucrurilor”, reînnoindu-le. Prin aceasta se traduce îndemnul „ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui!”. Parintele Arsenie Papacioc spune undeva că nu dreptatea lui Dumnezeu, nici minunile sale au mântuit lumea, ci Crucea. „Atunci cand Iisus S-a rastignit, atunci a fost biruit satana”. Pentru a birui răul, trebuie să învățăm nu arta de a muri (așa cum apare în înțelepciunea platonică), ci modul cum putem muri întru înviere, fiindcă doar murind cu Hristos murim morții. Semnificația Botezului nu este doar moarte și înviere în Hristos, ci pogorâre la iad împreună cu Hrisos (Sfântul Ioan Hrisostom)."
Acum cred ca putem cumva sa intrezarim intelegerea.
Asa cum Imparatia lui Dumnezeu este inlauntrul nostru, la fel de bine poate fi iadul, in sufletul gol, pustiu, plin de patimi, trist si deznadajduit. Acum in acest timp avem sansa sa schimbam iadul cu Imparatia, pe cand dupa moarte acest iad dinlauntru devne stare interioara vesnica de suferinta lipsei iubirii sufletului ca raspuns la iubirea dumnezeiasca.
Da, doua carti ce merita citite.