[Iorest]

Nu te grăbi, uite aici un fragment în care vorbește despre Har, pomenirea patriarhului Ecumenic, zelotism și problema calendarului din cartea unui ucenic duhovnicesc al părintelui Gheron Iosif Isihastul (la rându-i mare duhovnic) și care a fost zelotist nepomenitor și un înnoitor al practicii rugăciunii inimii într-o vreme în care puțini o mai practicau chiar și pe Athos.


Arhimandritul Efrem Filotheitul Starețul meu Iosif Isihastul, Ed. Evanghelismos,Bucureşti, 2010 se poate consulta aici.


[...]„Astfel, începând cu anul 1937 Stareţul a început să primească ambele calendare, deşi a continuat să rămână zelotist.
Această poziţie faţă de problema calendarului o avea şi atunci când am mers să rămân lângă dânsul.
Puţin mai târziu însă, la 13/26 martie 1950, a fost emisă o nouă enciclică semnată de patru episcopi vechi-calendarişti.

[...]Printre altele erau scrise şi următoarele: „Tainele săvârşite de cei de pe stilul nou, ca unii ce sunt schismatici, sunt lipsite de Harul sfinţitor. Pentru aceasta, pe nici un neocalendarist nu se cuvine să-l primiţi în sânurile Sfintei noastre Biserici şi, prin urmare, nici să nu-l ajutaţi, până ce nu face mai înainte o mărtu- risire în care să osândească înnoirea neocalendariştilor şi să declare că Biserica acestora este schismatică.
În ceea ce îi priveşte pe cei botezaţi de neocalendarişti, să fie botezaţi cu Sfântul Mir de prove- nienţă ortodoxă, care se găseşte din belşug la noi...”[ Fragment din Enciclica 13, Către evlavioşii preoţi ai Sfintei Biserici a Adevăraţilor Creştini Ortodocşi, Atena - 26 mai 1950.]

Când am citit acestea m-au trecut fiorii. Am socotit că cel care a scris enciclica este un călău.
Vechii calendarişti renegaseră nu numai unul sau doi episcopi, ci întreaga Biserică a Greciei, care nici până astăzi nu a încetat să aibă legături canonice cu toate Bisericile Ortodoxe. De îndată ce am citit enciclica - era noapte, iar Stareţul tocmai îşi termina privegherea - , am mers şi i-am spus:
- Gheronda, în enciclică scrie asta şi asta.
- S-a terminat! Ne retragem! Aceştia s-au rătăcit cu totul.

Nu se poate ca adevărul lui Dumnezeu să fie acesta. Va trebui să luăm poziţia mănăstirilor. Dar mai întâi vom face rugăciune ca să vedem ce ne va spune Dumnezeu.

Fiilor, rugăciune! Rugăciune, părinţilor, ca să ne descopere Dumnezeu şi să nu facem vreo greşeală. Ceea ce ne va descoperi Dumnezeu, aceea vom primi.

Stareţul nu avea diplomă de absolvire a studiilor universitare de teologie. Era însă un adevărat teodidact şi, ca un văzător de Dumnezeu, era iniţiat în adevărata teologie. Niciodată nu-mi amintesc să fi făcut ceva fără să fi primit vestire de sus. Pentru această problemă atât de importantă ne-a pus pe toţi să postim trei zile şi să ne rugăm. Timp de trei zile nu am mâncat nimic, ci doar apă am băut.

În a treia zi Stareţul s-a închis în coliba sa şi toată noaptea s-a rugat, vărsând şiroaie de lacrimi. Iar noi îl aşteptam afară pe Stareţ, ca pe un alt Moise, ca să ne comunice rezultatele „sinodului”.

După rugăciune se pare că a avut o descoperire, căci, ieşind afară, ne-a spus:
- „Câţi sunteţi credincioşi...”. Părinţilor, s-a terminat! Am primit vestire că trebuie să trecem de partea mănăstirilor. Acesta e adevărul. Zelotiştii sunt înşelaţi!

- Gheronda, ce ai văzut?
- Nu vă pot spune. Doar atât vă zic: s-a terminat! Vom urma şi noi calea pe care au adoptat-o mănăstirile şi îl vom pomeni pe Patriarh.

- Ascultă, părinte Atanasie, ia-ţi traista şi mergi la Lavra şi spune-le că ne vom supune mănăstirii şi Patriarhiei. Veţi merge acolo ca să vă înscrieţi. Repede! S-a terminat! Vom lua buletine şi vom deveni în mod oficial monahi ai Mănăstirii Lavra.
Aceasta este calea lui Dumnezeu.
Zelotiştii au rătăcit drumul. Auzi, să spună că Tainele nu au Har şi că cei de pe stil nou sunt osândiţi!

După o vreme Stareţul ne-a destăinuit vedenia prin care i s-a lămurit problema calendarului. Iată care era vedenia:
În timp ce se ruga, Stareţul a văzut o biserică frumoasă care avea o poartă mică şi prin care ieşeau toţi oamenii. În curtea ei însă se certau doi credincioşi şi strigau unul la celălalt:
- Eu sunt cel corect!
- Eu sunt mai corect!, striga al doilea.
- Eu sunt Biserica!, striga al treilea.

Şi ne explica Stareţul:

- Aceasta arată că se certau, dar aparţineau Celei Una Sfântă şi Apostolească Biserică. Aveau aceeaşi dogmă şi acelaşi Har, dar nu aveau libertatea Duhului şi sfinţire] şi pentru aceasta se certau.

Cum pot eu acum să spun că Biserica Greciei nu este dreptslăvitoare şi că nu are Harul lui Dumnezeu? Să spun că nu mai este drept-slăvitoare doar pentru faptul că ţine noul calendar? Şi să spun că episcopul este osândit?
Ţin calendarul vechi, dar nu cuget cum cugetă zelotiştii.


[...]Însă unii zelotişti fanatici, care aveau o încredere exagerată în logica lor, au început să-l defaime pe Stareţ, zicând:
- S-a înşelat Părintele Iosif Peştereanul.

Cu toate acestea Stareţul niciodată nu-i judeca, ci spunea:
- Să nu scoatem o vorbă! Noi să ne vedem de treaba noastră, adică să ne facem privegherea, rugăciunea noastră, iar pe ei lasă-i să spună ce vor. Dumnezeu să-i ierte!

Când Stareţul a adormit întru cuvioşie şi sfinţenie, iar noi, fiii săi duhovniceşti, ne-am învrednicit să dobândim obşti cu mulţi ucenici, zelotiştii au fost nevoiţi să mărturisească:

- Da, într-adevăr, aşa da călugări...! Atât de mulţi părinţi virtuoşi! Trebuie să recunoaştem că Stareţul a avut dreptate, fiindcă nu se poate ca rădăcina să fie putredă şi să scoată astfel de roade şi să se adune astfel de obşti. „Pomul după roade se cunoaşte”. Prin urmare, noi am greşit, iar Bătrânul Iosif avea dreptate, era Sfânt.

Când ne-am alăturat celorlalţi părinţi athoniţi şi i-am lăsat pe zelotişti, am cunoscut din experienţă puterea Harului Tainelor săvârşite de noii calendarişti.
De aceea, atunci când Stareţul ne spunea că vede Harul umplând biserica, noi nu-l înţelegeam. Şi aceasta până când l-am văzut şi noi.
În orice caz, atunci când i-am părăsit pe zelotişti, cu toţii am văzut Harul cu ochii cei trupeşti.

Mai târziu, când am devenit preoţi, am primit şi o altă vestire în rugăciune cu privire la problema calendarului. Despre aceasta ne povesteşte părintele Haralambie:

„Când ne-am întors la calea urmată de mănăstiri, încă nu-l pomeneam pe Patriarh. Însă atunci când am venit la Noul Schit, a trebuit odată să liturghisesc la Mănăstirea Sfântului Pavel şi, negreşit, trebuia să pomenesc pe Patriarh.
- Ce să fac acum, Gheronda?, l-am întrebat pe Stareţ.
- Mergi şi pomeneşte-l! Când te întorci, să-mi spui ce-ai simţit.

Cu adevărat, pot să vă spun că arareori am primit atât de mult Har în timpul Sfintei Liturghii cum am primit de această dată. Toată slujba am vărsat şiroaie de lacrimi. Nici măcar ecfonisele nu le puteam rosti. Când m-am întors, Stareţul mi-a spus:
- Aşa-i că te-ai umplut de Har?
- Da, Gheronda. Asta şi asta mi s-a întâmplat.
- Vezi, fiul meu, că nu păcătuieşti atunci când îl pomeneşti pe Patriarh, orice ar spune sau ar face, până ce nu este caterisit şi se împărtăşeşte din acelaşi Potir? ”[/…]