[Mosh-Neagu]

"Necazurile"... Intre teorie si practica e o prapastie adanca, sau un simplu suspin. Necazurile ne calesc, sau ne trimit in ghearele disperarii, iar de aici si pana la "Imbratisarea mortii", mai e o chestiune de clipe mai putin binecuvantate... Nu-i usor sa accepti un necaz care ti se pare nedrept. De obicei te revolti, te eschivezi, faci apel la toate cunostintele de rang inalt, iar ultimul lucru care iti mai vine in minte, dupa ce toate celelalte s-au si te-au epuizat, este acela de a-ti pleca genunchii in rugaciune. Atunci plangi singur, te caiesti pentru ce-ai facut si promiti sa te schimbi daca vei fi iertat si viata isi va recapata cursul de altadata... Si pe nesimtite, viata isi reia cursul, iar tu deja nu-ti mai amintesti cum era cand erai disperat, constrans sa faci compromisuri dureroase... Si ajungi nu numai sa nu mai pleci genunchii in rugaciune, dar nici macar sa mai multumesti pentru sansa care ti s-a mai dat...
"Cum ajung la Tine, Doamne?" Singur, nimeni nu ajunge. Iar noi VREM sa fim lasati de capul nostru. Visam sa ne mantuim, dar "duhul lumii" ne copleseste. Intotdeauna vrajmasul va pune in rationamentul nostru un "daca", pe care in percepem ca un obstacol de netrecut. Iar asta fiindca ne dedicam atat de putin din timpul nostru, in rugaciune curata. Practic, vrajmasul dispune de timpul unei intregi zile, cand ne poate aduce in fata ochilor imagini dintre cele mai inselatoare. Ca sa ai un dialog cu Dumnezeu, trebuie sa "te rupi" de cele lumesti, sa cobori in adancul sufletului tau si sa intelegi ca totul este efemer, doar Dumnezeu e vesnic; nimic nu ne apartine... Nici macar propria noastra viata!...