[SIZE=3]PÂINE[/SIZE]
Acum 17 ani, chiar în aceste zile, pe străzile orașelor din România se striga tare: pâine! Oare întâmplător, credeți? Nu, nu întâmplător…
Se ajunsese până acolo încât cei care ne conduceau știau cu exactitate că nouă, românilor ne era suficientă doar jumătate de pâine… Și aceia veche ca să nu se mănânce prea mult…
În dimineața aceia, înainte de a mă întâlni cu elevii mei să pornim “în pas voios” la cules de roade, am cumpărat pâinea, o franzelă, pentru mine și copil. Întâmplarea a făcut că unul dintre elevii mei nu avea pâine. Am împărțit franzela în două, nu puteam lăsa un copil flămâd până seara la 5 când, de obicei, ajungeam acasă, în oraș…
La întoarcere, m-am oprit la magazin și am început să-i explic vânzătoarei că eu nu mai aveam cartelă pentru ziua aceia, dar că aș vrea totuși, o jumătate de pâine să am ce-i da copilului să mănânce înainte de a-l culca. Cred că dacă i-aș fi cerut o otravă de șoareci, m-ar fi privit cu mai multă îngăduință… Mi-a întors spatele, moment în care fiica unei colege de-ale mele, soție de mare activist, ieșea din magazie cu trei pâini calde, frumos mirositoare, în brațe… M-a cuprins furia… De umilință și neputință am început să plâng… Nestăvilit, în hohote… Nu-mi venea să cred ce văd… Trei pâini calde… Și mie mi s-a refuzat o bucată de pâine, așa veche, numai să mi-o fi dat…
dec 2006