[SIZE=3]Scorpia…[/SIZE]
Pentru cei care nu au trăit atunci, în comunism, pentru cei care nu știu cum și cine dispunea după bunul plac de viața noastră, de yilele noastre o poveste amară și… adevărată… Pentru mine, de neuitat…
…Pentru că paza școlii trebuia asigurată non-stop în cele două zile “de aleasă sărbătoare”, b.o.b.-ul a stabilit ca fiecare cadru didactic să stea de pază, în școală, câte patru ore. Eu și doamna Aspazia Pavelescu am fost programate de la ora 10 la ora 14. L-am luat cu mine și pe Lucian. La cei 4 ani, chiar că era prea mic să stea singur acasă. În timp ce se juca cu alți copii, eu și colega am discutat despre câte-n lună și stele ca să treacă timpul mai ușor.
Tocmai ce am terminat de scris procesul verbal că ne-a venit și schimbul, iar noi am plecat, fiecare la casa ei.
La vreo două zile am fost chemată la cabinet. De partid, bineînțeles! Nu era prima dată, îi cunoșteam bine și ei îmi cunoșteau (re)sentimentele… Acolo, în cabinet, erau directorii amândoi, tovarășa Butucel, secretară b.o.b., în hainele ei de zile mari: costum bleumarin, cămașă albă bărbătească, încheiată în nasturi pînă sus, în gît, pantofi negri cu șireturi și talpă groasă, și pieptănată lins, cu părul sur și rar, prins la spate într-un coc ceva mai mare de o nucă… Pe un scaun, pe un colț de birou, secretara școlii avea mașina de scris pregatută. Mai de neînțeles era faptul că pe fotoliul din stânga, ocupat, de obicei, de tovarășa b.o.b., se găsea secretarul de partid cu probleme de învățământ de la municipiu. Tovarășa b.o.b. era fericită, radia… Jurase să nu iasă la pensie pînă nu curăță școala de “elemente” ca mine… Și asta ținea de ani de zile, de când am avut proasta inspiratie să corectez cu roșu greșelile de ortografie dintr-un proces verbal întocmit după o ședință “deschisă”, adică ședință dintr-aia la care erau obligați să participe și nemembrii… Doamne, ce furtună a fost și-atunci!… Da’ acum, acum ce-am făcut?
Am rămas în picioare. Nimeni nu-mi spusese să mă așez… Priveam în jur, fără să înțeleg nimic, nici chiar atunci când, drept în mijlocul biroului frumos aranjat, am văzut sticla aceea de un sfert în care se găseau vreo două degete de lichid galben-maroniu.
- O cunoști, tovarășa? m-a întrebat răstit secretara b.o.b.
- Ce? am întrebat eu surprinsă, pentru că îi cunoșteam pe toți din birou…
- Cum ce? Sticla… Te faci că nu știi? Ai?
Am luat sticla în mâini, am sucit-o, am învârtit-o, am privit-o atent… Și-apoi am așezat-o la loc.
- Se poate, cred că e a mea, adică…
- Taci! a țipat la mine secretara b.o.b.
Am tăcut.
- Rog să se consemneze. Tovarășa a recunoscut că e sticla ei…
Nu recunoscusem nimic. Putea fi sticla oricui. N-avea etichetă… Nu înțelegeam nimic… Totul era din ce în ce mai confuz… Pentru mine…
- Poți să ne povestești și nouă ce-ai făcut mata în ziua când ai fost ofițer de serviciu?
- Cu toată plăcerea, dacă vă interesează…
- Aaa, mai ești și obraznică?
- Mă scuzați, n-am spus nimic să vă supere…
- Păi…
- Păăăi… i-am luat eu vorba din gură, păăăi, am păzit școala cu devotament, cum am fost instruiți, nu așa trebuia?
- Atât?
Doamne, da’ ce nu am făcut? Chiar că nu mai înțelegeam nimic sau… Nu, nu, era prea de tot, nu era posibil, chiar nu se putea…
- Să vină tovarașa Aspazia Pavelescu, a strigat secretara b.o.b. la elevul de serviciu. Apoi s-a întors către mine: de data asta ți s-a înfundat… Fără milă, tovarășa, zbori, înțelegi? Și fața ei, plină de cute, era vânătă… De fericire că mă vede zburând, poate, sau de ură nestăvilită… În colțul buzelor îi apăruse o spumă albă, cleioasă, pe care nici nu avea bunul simț s-o șteargă…
Am ridicat din umeri și priveam când pe fereastră, când la sticla aceea de pe mijlocul biroului…
Chiar când pe ușa cabinetului intra colega chemată, tovarășa b.o.b. ruga asistența să mă privească și să constate cât sunt de nesimțită…
- Eu?…
Doamna Pavelescu era la fel de nedumerită.
- Tovarășa Pavelescu, de ce nu ne-ați adus la cunoștință că ASTA, aici de față, (asta eram eu, ați ghicit, nu?) a consumat băuturi alcoolice?
- Cum?
- Cunoașteți sticla?
- Sigur…
- Știți că a fost plină de coniac, nu?
- Din neatenție sau… a dat să continue secretara.
N-a putut să mai continue. Colega mea a luat sticla de pe birou, i-a scos dopul fulgerător și, dintr-o înghițitură, a golit-o. Toți o priveau cu gura căscată, fără un sunet. Prima și-a revenit tovarășa Butucel.
- Ce-ai făcut, tovarășa? a țipat ea, ca scoasă din minți…
Atunci tovarășa, chemată ca martor al “dezmățului meu bahic”, s-a șters la gură țărănește, cu amândouă palmele, așa cum văzuse că făcea tata sau bunicul după ce trăgeau o dușcă, s-a apropiat de secretara b.o.b. și i-a suflat în nas cu toată puterea.
- A fost ceai, tovarăși! Nu v-a trecut nici unuia prin cap să destupați sticla? A fost ceai pentru copil… Și a mai suflat o dată, la fel de puternic, și în nasul “invitatului special” care aproape că nu se mai zărea în fotoliu…
Am ieșit din cabinet râzând și ținându-ne de mână, ca două școlărițe - ștrengărițe, fericite, că și de astă dată, au reușit să scape