[antiecumenism]

Epidemiile de poliomielită

a) Primele epidemii de poliomielită

Primele epidemii de poliomielită au apărut în nordul Europei şi în SUA la jumătatea secolului XIX, apoi şi în alte tări din lume, şi au durat până la jumătatea secolului XX. Vaccinurile au fost introduse de abia în 1957, după dispariţa epidemiilor. Au reapărut apoi alte focare endemice şi epidemice, provocate de vaccinurile antipolio Salk şi Sabin.

Nu se cunoaşte cauza apariţiei epidemiilor de poliomielită, dar Nathanson şi Martin (1979) consideră că “multe aspecte legate de epidemiile de poliomielită sunt cel puţin uspecte…Denumirea de poliomielită nu exista încă pe vremea aceea, fiind cunoscută sub numele de Ťboală paralitică a copiluluiť…Cert este faptul că poliomielita este o Ťboală a copilărieiť şi fiecare om va veni cândva în contact cu virusul poliomielitic, în timpul vieţii lui”.

În ambele zone epidemice (SUA şi Europa), frecvenţa bolii a început să scadă, în special indicele de mortalitate. S‑a mai înregistrat un “vârf”între anii 1945‑1954, când creşte incidenţa cazurilor grave de poliomielită.

Explicaţia cea mai plauzibilă este introducerea de noi vaccinuri în masă, în acea perioadă, ducând la aşa‑zisa “poliomielită provocată”. Se ştie că poliomielita poate fi provocată de diferite injecţii sau vaccinuri. Paralizii, asemănătoare cu cele din poliomielită, sunt provocate de intoxicaţii cu metale grele (mercur, plumb, arsen) sau de pesticide (DDT). Introducerea unor asemenea pesticide periculoase (DDT) în anul 1945 în SUA, şi apoi în întreaga lume, a provocat multe cazuri de paralizii şi alte afecţiuni grave (motiv pentru care s‑a decis retragerea lor), care au fost confundate cu poliomielita. Mulţi cercetători şi oameni de ştiintă au observat că leziunile provocate de poliomielită la nivelul măduvei spinării sunt practic identice cu cele din paraliziile provocate de aceste substanţe toxice. În renumitul Tratat de Medicină Internă a lui Harrison citim: “Paraliziile sunt adesea urmările intoxicaţiei cu metale grele, iar din punct de vedere clinic este foarte dificil de făcut o diferenţiere a acestora de poliomielită”.

Epidemiile de poliomielită au dispărut înainte de introducerea vaccinurilor. Noi epidemii sunt provocate prin introducerea vaccinurilor. În Franţa scăderea cazurilor de poliomielită este tradusă printr‑o curbă descrescătoare, care atinge cel mai scăzut nivel (câteva sute de cazuri) în anii 1955‑1956, înainte de introducerea vaccinului Salk. Vaccinul antipolio este introdus în 1956, după care cresc brusc cazurile de poliomielită, curba înregistrând o creştere spectaculoasă (un alt “vârf”). În acest an, s‑a înregistrat un număr de 1.150 de cazuri de boală. În anul următor, se înregistrează 4.109 de cazuri. A fost nevoie de încă 6 ani (până în 1962) ca să scadă curba şi să revină la nivelul din 1956, înainte de introducerea vaccinului. Totodată, se constată că, după introducerea vaccinului, creşte din nou mortalitatea, repetându‑se ceea ce s‑a întâmplat şi în alte ţări, precum Anglia şi Brazilia, unde, deşi poliomielita era iniţial o boală destul de benignă, confundată adeseori cu o simplă angină acută, ea a devenit, din cauza vaccinării în masă, o boală soldată frecvent cu paralizii sau chiar cu decese. Începând cu anul 1962, curba revine la aspectul de dinaintea introducerii vaccinului. În 1970, în oraşul Niort, izbucneşte o epidemie de poliomielită gravă, cu paralizii, cu toate că a fost vaccinat un procent de 90% din populaţie, cu vârsta cuprinsă între 1 şi 32 de ani (conform declaraţiilor Autorităţilor Sanitare către revista Le Parisien Libéré din 13.XII.1969).