View Single Post
  #357  
Vechi 05.04.2012, 21:41:14
TINERI PENTRU ROMANIA's Avatar
TINERI PENTRU ROMANIA TINERI PENTRU ROMANIA is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 17.08.2010
Locație: Mai multe localități
Religia: Ortodox
Mesaje: 514
Implicit

O TERIBILĂ ȘCOALĂ DE ENERGIE
de maior (r) Tomescu Vasile

Păduchii ne-au invadat uniformele.
Șobolanii mișună peste tot. Unul dintre ei se încâlzește de fața mea când dorm.
Această companie le arată zădărnicia mândriei unora ca noi care nu au cum să se apere de aceste lighioane scârboase

Dar poezie e peste tot.
În fața puștilor noastre o mulțime de vrăbii țopăie prin zăpadă agitându-se vesel apoi vin în grupuri nebunatice să înfulece cu lăcomie firimiturile de pâine pe care li le aruncăm.
Trec și corbi, străfulgerări negre, puțin numeroase și tăcute, care din când în când croncăne răgușit pentru a ne reaminti că moartea ne pândește.
Ne străduim să zâmbim vrăbiilor care ciripesc, corbilor care trec solemni.
Dar inima e inimă și în spatele zâmbetelor își ascunde micile secrete de animal suferind.

Ne simțim pândiți de moarte din toate părțile.
Fiecare pas costă, pas dificil care trebuie făcut ușor în ciuda armei grele, a picioarelor amorțite de frig, a zăpezii care scârțâie.
Iată viața ingrată de soldat care nu cunoaște nici exaltare, nici admiratori, cea în care oricând poți fi înjunghiat, împușcat, târât viu la dușmanii din față. Trebuie să înaintăm calm, metru cu metru, în timp ce tirul poate începe brusc la câțiva pași de noi.
Câteva împușcături în întuneric, între posturi, un strigăt înăbușit și liniștea nopții întreruptă o clipă învăluie din nou totul înghețată, implacabilă.
Toate forțele vieții se răzvrătesc atunci în noi. Pentru că ținem la viețile noastre, la membrele noastre, la sângele care ne aleargă prin vine.
Vigoarea, căldura, îndârjirea fiarei umane își strigă voința de se desfășura, de a arde, de a străluci.

Să-ți strunești viața amenințată din umbră gata de un ultim salt sau de un ultim horcăit, este o teribilă școală de energie.
Ne vom întoarce acasă cu voințe călite. Dar gustul vieții va fi și mai puternic, căci noi i-am cunoscut intens prețul, savoarea, bucuria fiecărei clipe căzând ca o picătură de liniște în această mare încleștare a Națiunilor.
Iubim cu o putere teribilă existența noastră, ritmul gândurilor noastre, elanul simțurilor noastre pe care o împușcătură în noapte le-ar putea curma.
Brațele noastre! Picioarele noastre! Ochii noștri!
Pentru a apuca cu putere, pentru a depăși limitele, pentru a privi cu pasiune și dominator!
Toate acestea își strigă dreptul la viață, dreptul animalului care vrea să alerge și să înșface, dreptul inteligenței care vrea să încânte și să creeze.
Viața! Cât e de frumoasă, indescriptibil de frumoasă, exaltantă, desfătare a simțurilor, lumină a amiezilor, căldură a focului!
Această viață, o strângem în pumnii noștri de soldați tăcuți, atenți, răbdători, stând la pândă în umbră.
Am învățat să strunim bidivii sălbatici care nechează pe marile câmpuri ale viselor noastre.
Dar strunindu-i cu o mână de fier, adulmecăm cu o voluptate care ne face să închidem ochii puternicul miros de viață pe care ei îl degajă.


E un frig de au crăpat până și medicmantele. A înghețat chiar și spirtul din sticlele ambulanței.
Biete picioare, biete urechi, biete nasuri albite apoi mumificate în nopți atroce când viscolul urlă și șuieră...
Azi dimineață a venit ordinul de plecare în alt sector al frontului.
Vom merge unde ni s-a spus să mergem, zâmbind prin ninsoarea care, de la trezirea noastră, cade cu fulgi mari și deși.
Picioarele ne vor fi amorțite, buzele ne vor crăpa, corpurile noastre, gârbovite pentru a le fi mai puțin frig, vor fi greoaie și stângace, dar focul interior va continua să ardă și va da ochilor noștri sclipiri de soare.

În acest loc sufletele noastre sunt încordate.
Aceste coline, aceste șiruri de mesteceni, aceste stoguri ne-au văzut cu ochii strălucind, pândind fiecare mișcare.
Acest cer negru pe care îl contemplu aici pentru ultima dată, l-am brăzdat cu gloanțele mele trasoare, în timp ce gloanțele dușmanilor își scoteau strigătele ascuțite de pisici care se reped.
Sacul îmi este pregătit. Privesc paiele călcate în picioare, fărâmițate, pe care mă odihneam când mă întorceam, obosit și înghețat, din patrulele nocturne. Opaițul afumat, confecționat dintr-un tub de obuz, luminează cu flacăra-i galbenă ultima mea notă zilnică.
Pe o sfoară mai atârnă câteva cămăși și câteva batiste spălate de bine de rău și deja acoperite de praf.
Biete ziduri de chirpici, biată sobă de tablă pe care o încălzeam cu ce găseam, biete geamuri mici, înghețate, acoperite cu desene albe de ferigi...

Ne strângem gamelele turtite, ploștile păroase, armele cu sclipiri negre.
Cândva această izbă va fi poate locuită din nou. Dar va dispare pentru totdeauna viața umilă și zgomotoasă a unor tineri idealiști veniți în străfundul stepei de dragul Țării și al Neamului lor.

Aceste cămăruțe au fost centrul unei intense vieți sufletești.
Ea va pleca cu noi renăscând pe drumurile înghețate, pe povârnișuri, în șanțuri, adică peste tot unde vom lupta cu inamicul.
Ne-am putea întoarce aici cândva dar esențialul va dispare.
De aceea vom pleca în zori fără să întoarcem capul.
Lupta e în față și poate însemna pentru unii dintre noi moarte.
Dar ce contează! Cu cât sacrificiul e mai mare cu atât mai mult ne dăruim.
Căci pentru a ne dărui suntem aici cu inima bătând.

28 ianuarie 1942
__________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX!