[Daniel777]

Sînt cu totul alte lucruri – esenţiale şi incontestabile – care s-ar cădea ştiute şi mărturisite despre cel căruia în tîrziul vieţii i s-a spus “Leul Ardealului”: că este unul dintre marii scriitori creştini români ai secolului XX (poet, dramaturg, prozator), tălmăcitor al Bibliei şi cărturar bisericesc, monah de la 20 de ani, arhiereu autoritar (şi la un pas – fără a şi-o dori cu tot dinadinsul – de a fi fost chiar Patriarhul României), vajnic luptător anticomunist şi fost deţinut politic, paznic nezdruncinat al Ortodoxiei şi al tradiţiilor naţionale. Informaţii mai detaliate despre viaţa şi opera sa se pot găsi inclusiv pe acest blog, sau – postate mai de curînd – pe blogul prietenului Claudiu Târziu (care a realizat cu vrednicul arhiereu şi două interviuri memorabile – poate cele mai bune care i s-au luat vreodată).
Eu unul l-am socotit şi îl socotesc pe Înaltul Bartolomeu drept cel mai experimentat şi mai prestant arhiereu postdecembrist al Bisericii mele şi mi-ar fi plăcut să-l văd în ultimii săi ani pe scaunul patriarhal, avînd în vedere şi faptul că merituosul mitropolit Daniel oricum ar fi ajuns patriarh după aceea, fiind limpede că n-avea vreun concurent hotărît şi redutabil în generaţia sa. Ar fi fost frumos ca imediat după greu încercatul Părinte Patriarh Teoctist, să vină în fruntea Bisericii, fie şi doar pentru puţini ani, tot un om din aceeaşi generaţie, dar cu alt „traseu”, din ceata nu puţin numeroasă a răscumpărătorilor de vremuri, luptător împotriva ateismului comunist, prigonit pentru Hristos, scriitor şi cărturar de seamă, şi acesta să predea ştafeta generaţiei următoare, în numele şi în duhul martirilor crucii din Gulagul românesc. Sînt şi voi rămîne încredinţat că Înaltul Bartolomeu ar fi fost un patriarh cum n-am mai avut pînă acum şi cum poate nici nu vom avea vreodată, căci oameni de forţa şi înzestrarea sa nu se nasc în fiecare generaţie şi nu sînt experienţial repetabili. Din grabă interesată sau din alte pricini (aici oficialii Patriarhiei m-ar trage de mînecă, şoptindu-mi doct: „Duhul Sfînt!”), n-a fost să fie aşa. În orice caz, a-l preţui pe unul (Dumnezeu să-l ierte) nu înseamnă a-l dispreţui pe celălalt (Dumnezeu să-l ţină), aşa cum, dacă îmi aleg drept patron spiritual un anume sfînt, nu înseamnă că-i desconsider pe ceilalţi sfinţi. Honni soit qui mal y pense!
Azi, omul unic şi irepetabil nu mai e printre noi. În ce ne-a rămas nepervertit, îl plînge Ardealul şi toată ţara. Ce va fi în urma lui? Îşi va asuma Sf. Sinod al B.O.R. imaginea publică a slăbiciunii versatile şi va reface Mitropolia Ardealului după cum a fost înainte de 2006, dîndu-i mitropolitului de la Sibiu satisfacţia de a recupera acum ceea ce a pierdut atunci? Are vreo şansă la scaun – fie el mitropolitan sau doar arhiepiscopal – P. S. Irineu, vicarul de la Cluj pe care răposatul mitropolit şi l-ar fi numit succesor, cu limbă de moarte? Va scăpa P. S. Ioan Selejan (favorit, se pare, al celor din Deal) de crucea Covasnei şi Harghitei? Un lucru e cert: oricine şi în orice variantă i-ar urma în scaun, nu-i va fi deloc uşor să se măsoare cu umbra marelui răposat şi să dea impresia că acesta ar fi lăsat în urmă un gol mai mic decît a lăsat de fapt. Ceea ce rămîne deocamdată de sperat este că nu ne-am pervertit şi n-am decăzut într-atît încît să confirmăm româneşte proverbul că “de leul mort îşi bat joc pînă şi iepurii”…
Deocamdată să-l petrecem cu toată cuviinţa pe ultimul drum şi să ne rugăm pentru pacea sufletului său. Şi ca Dumnezeu să ne facă vrednici de dreapta lui pomenire.

Răzvan CODRESCU