A fost odata o speranta comunista numita Ceuasescu. Dar cum o minune nu dureaza decat 3 zile, spernta s-a transformat in cosmar, cosmarul lipsei, al neincrederii in aproape, si a distrugerii trecutului. Se vroia ca totul sa arate la fel, ca omul sa nu aiba trecut, deci sa fie mai usor de manipulat de catre idieolgii riegimului socialist cu fata neumana.
Dupa 1990, idieolgia s-a schimbat, dar scopul nu. Ce s-a mai pastrat din trecut, acum zace in parigina (cu cateva exceptii ce le putem considera fericite). Bisericle au scapat, ca deh era prea mare scandal si noii demagogi vroiau sa de vina pentru tot raul din Tara pe regimul ante-decembrist. Dar casele au intrat din nou in vizirul celor dornici de pus pe distrugere ieftina si kitsch la fel de iefin – nu conteaza aspectul zonei, cu cat e mai inalta cladirea si cu cat are mai multa sticla pe ea, cu atat mai bine. Pe lista au intrat si fabiricile, nu conteza ca sunt comuniste sau nu, ca au cladiri cu o arhitectura intresanta, nu totul trebuie distrus. Nu conteaza pentru ei istoria, nu conteaza ca Bucurestiul are un trecut (trecut cultural, social, economic). Un popor fara istorie si fara educatie e mai usor de moneypluat: vom crede minicunile care ni le spun guvernantii si europenii, ca, deh, daca nu suntem educati si nu avem un trecut, toate ideile lor sunt bune, nu avem cu ce sa le comparam, nu avem ce sa gandim. Si sa mai zicem ca traim in democratie.
|