View Single Post
  #8  
Vechi 08.03.2013, 23:51:26
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 32.376
Implicit Lume, soro, lume. . .

Livia C. s-a născut într-o familie de oameni nevoiași într-un sat din fostul județ Bălți. Era al 12-lea copil în această familie. Abia împlinise 15 ani când, împreună cu două colege de clasă, se întorceau pe jos de la Bălți. Era un început de februarie, soarele deja apunea, când le mai rămăseseră vreo doi kilometri până în sat. Și pe când ajung fetele în dreptul unei scârte de paie, asupra lor se năpustesc patru inși. Unul lung de vreo doi metri se repezise asupra Liviei, o lovise cu pumnii în pântece, îi vârâse o cârpă în gură și apoi tăbărî pe ea cu picioarele. (Ceilalți au făcut la fel cu colegele ei.) După ce vlăjganul de doi metri își împlini pofta, îl strigă pe cel „fără de pereche": „Acum e rândul tău." Timpul trecea încet. În sfârșit, derbedeii le-au lăsat în pace și, rânjind la ele, le-au avertizat: „Trebuie să uitați tot ce s-a întâmplat acum. Din așa ceva n-o să muriți. Dar dacă suflați măcar un cuvânt cuiva, s-a zis cu viața voastră!". De frică și de rușine, fetele au jurat că nu va ști nici pământul de acel accident. Și s-au ținut de cuvânt.
A lăsat copilul la rădăcina unei tufe
Dar iată că, după acel viol, Livia a rămas însărcinată. Cuprinsă de spaimă, plângea disperată pe ascuns, neștiind ce să facă. (Consoartele de suferință nu știau nimic și nici până astăzi nu știu.) S-a tot gândit sărmana copilă, a chibzuit și a hotărât să meargă în clasa a IX la școala din satul bunicilor. Iar acolo, zicea ea, va mai vedea. Plinuță de felul ei, deși era în a opta lună de sarcină, silueta nu o trăda. Dar zilele treceau repejor și ceasul nașterii se apropia. Livia avea cunoștință ce înseamnă nașterea unui copil, căci a urmărit de după sobă din curiozitate două nașteri ale mamei sale asistate acasă de moașa satului. Așa că acum fata își pregătise niște cearșafuri vechi, elastic pentru legatul buricului și o sticluță de țuică. Le puse pe toate în geanta ei de școală și îi spuse bunicăi că se duce pe câteva zile la părinți.
Era anul 1979, sfârșit de octombrie. Livia a ieșit din casă cu noaptea în cap. S-a furișat pe o hudicioară lăturalnică și, ieșind la marginea satului, a luat-o spre pădure. O zi întreagă s-a tot chinuit într-un loc dosit din inima pădurii, iar când s-a lăsat noaptea durerile s-au acutizat. Pe la miezul nopții, la lumina stelelor, a născut un băiețel. A avut puterea să-i lege buricul. Apoi l-a învelit în cârpele ce le luase cu ea și fără nicio remușcare l-a dus aproape de cărare sub un tufiș, acoperindu-l cu frunze uscate. După care a tras câteva înghițituri de țuică, a coborât pe cărare la izvorul de ea știut, s-a spălat binișor, s-a odihnit puțin și, când a prins a se lumina, s-a pornit spre marginea pădurii. A plecat cu primul autobuz la Bălți, iar de acolo la părinți, unde a stat câteva zile. Nebănuită și nedescoperită de nimeni, a terminat școala din satul bunicilor, apoi s-a angajat cusătoreasă începătoare la fabrica de blănuri din Bălți.
Pruncul este găsit
Chiar în acea dimineață de sfârșit de octombrie, micuțul a fost găsit de niște trecători și dus la punctul medical din sat, apoi la maternitatea din centrul raional. Era destul de crud sărmănuțul și părea să fie pe moarte. Doamna doctor pediatru după ce i-a făcut tot ce trebuie, a constatat că băiețelul e absolut sănătos și se află în afara oricărui pericol. Vom nota că doctorița suferea de o maladie ce nu-i permitea să nască. Dar își dorea foarte mult să crească și ea un pui de om care să-i spună mamă. Iată că acest boț cu ochi i se lipi de inimă de cum îl văzu. Când băiatul era deja în clasa a opta, ea îmi povesti într-un reportaj radio: „După ce i-am făcut toate îngrijirile, mi-am zis: „Va fi al meu!". Era o minune de copil. Creștea ca un Făt-Frumos. La numai o lună se făcuse un băiețel dolofan și drăgălaș. Nu vă închipuiți ce sentimente de bucurie și emoție aveam atunci când îl luam în brațe, când îl strângeam la piept. Așteptam cu și mai mari emoții acordul autorităților pentru înfiere. După două luni, băiețelul se făcu și mai drăgălaș, iar miliția nu a mai aflat cine e adevărata lui mamă. Așa că fără mari probleme am perfectat toate formele legale de înfiere. Fericită eu, fericit soțul, am botezat micuțul și i-am pus numele Tudorel."
Fiind la facultate, Tudorel nimerește în pușcărie
Înconjurat de dragoste și afecțiune, Tudorel creștea ager la minte și cu ascultare de părinți. Cumințel și drăgălaș s-a dovedit a fi și la școală de se minunau profesorii de el. A absolvit ciclul primar cu mențiune. Uite așa, fericită și împlinită, această familie a prins a aduna respectul unora și pizma altora. Într-o zi, când Tudorel ieșise pe terenul de joacă din curte și se afla în centrul atenției copiilor, mama unui coleg de clasă din blocul vecin se năpusti asupra lui cu cuvintele: „Veneticule, copil din flori ce ești, hai nu te mai umfla așa de tare în pene!". Ca orice copil de 10 ani, nu a dat atenție acestor vorbe, dar tonul aspru al doamnei îl făcu să plângă. Mama l-a mângâiat și l-a sărutat cum făcea și alte dăți și a rugat-o foarte delicat pe doamnă să-și aleagă cuvintele atunci când vorbește cu copiii.
Dar azi așa, mâine tot așa. Până când, pe la sfârșitul anului școlar în clasa VIII, la o oră de clasă, Tudorel a vorbit cel mai frumos despre părinți (ora de clasă era dedicată părinților). În drum spre casă, colegul din blocul vecin, cuprins de invidie, i-a aruncat: „Ce te mai lauzi, bă, cu mă-ta și cu tat-tu, dacă ei nu-s părinții tăi? Ce crezi că eu nu știu că te-au găsit în frunze!". Aceste vorbe asemeni tăișului unui cuțit l-au spintecat din creștet până în tălpi. Ajuns acasă, cuprins de obidă, le-a reproșat părinților c-o ciudă copilărească: „De ce m-ați mințit că sunt copilul vostru? De ce nu mi-ați spus adevărul până acum?..." Din ziua aceea comportamentul și atitudinea lui față de părinți s-au schimbat radical, iar echilibrul său sentimental devenea din ce în ce mai fragil. La absolvirea liceului, a intervenit ruptura. Sacrificiul părinților a fost inutil. Tudor nu mai vedea casa în care a crescut ca un loc al întâlnirii, al dragostei și al comuniunii, ci ca un loc al însingurării și înstrăinării. Ajuns la facultate, s-a înhăitat cu niște huligani și, după mai multe furturi de proporții, a nimerit în pușcărie. Biata lui mamă adoptivă, la câteva luni după aceea, s-a stins din viață.
Mama adevărată vrea să-și cunoască băiatul
În septembrie, anul trecut, primesc un telefon din nordul Italiei. La celălalt capăt al firului o doamnă mă informează că are pentru mine o „poveste" pe care o poartă-n suflet de trei decenii și că după sărbătorile de Paște, când va veni acasă, ar vrea să se întâlnească cu mine să mi-o povestească. Și iată că, săptămâna trecută, m-am întâlnit cu acea doamnă, foarte simpatică de altfel. Cu capul plecat ca de povara gândurilor grele, femeia începu: „Demult vreau să mă întâlnesc cu dumneavoastră. Chiar din ziua când am auzit la radio despre copilul găsit în frunze, crescut de-o doamnă doctor". Apoi oftă din adânc, fața îi deveni galbenă ca de ceară și continuă ca luată de friguri: „Eu sunt... mama... acelui copil. Am fost fără minte atunci și am făcut o mare prostie. Nu vruse Dumnezeu să mă trăsnescă de sus să nu mai ajung la acel ceas de blestem. Mă vândusem diavolului. Abia peste vreo doi ani am înțeles ce am făcut. Și de atunci sufletu-mi plânge și inima-mi oftează. Nu mi-am mai găsit fericirea în viața de familie și nici copii nu am mai putut naște. Mi-am mărturisit păcatul pe la mai multe mănăstiri. Dar încă nu cred în puterea de vindecare a suferinței și a tragediei. Ceea ce-mi doresc foarte mult e să-l cunosc pe băiatul căruia i-am dat viață și să-i cer din suflet iertare..."
Și înecându-se de plâns mi-a spus tot ce avea pe suflet, mi-a înșiruit povestea ei amară și m-a rugat să-i comunic adresa părinților adoptivi. Ceea ce am și făcut. Ne-am despărțit în speranța că ne vom mai întâlni...
Ortodoxia MD
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote