View Single Post
  #2  
Vechi 16.10.2011, 12:30:56
ioanna's Avatar
ioanna ioanna is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 20.07.2011
Locație: Cluj-Napoca
Religia: Ortodox
Mesaje: 3.494
Implicit Lumea de dincolo in cultura populara

Omul, după ce moare, îngerul îi poartă sufletul prin toate locurile pe unde a umblat cu trupul; după aceea se întoarce acasă și se pune pe streașină, unde șade trei zile; în timpul acesta venindu-i sete, zice îngerului: ”Vai, îngere, mult îmi este sete”. Îngerul îi răspunde: „Du-te în casă și bea apă”. Sufletul se duce, dar îndată iese afară și spune îngerului: „N-am băut, căci mi s-a făcut mare scârbă văzând acolo un hoit mare”. (Acel hoit e corpul lui) Atunci îngerul îi zice: „Vezi, în trupul acela ți-ai făcut tu veacul, și abia acum ai ieșit din el”. De acest răspuns, sufletul este mai mult mâhnit” (cf. Inmormantarea la romani, Simion Florea Marian pag.224)

Urmeaza trecerea sufletului în lumea de dincolo, în locul meritat de fiecare. Călătoria are loc după doua scenarii:
- trecerea peste apele, câmpurile ori pădurile care despart lumea noastră de lumea cealaltă (vămi „orizontale”);
- trecerea prin vămile văzduhului; uneori, cele două scenarii se îmbină.

În acest context, rolul cântecelor „de petrecut”, a bocetelor și cântecului „Zorilor” este cel jucat de cunoașterea sacră în culturile antice: ghidarea sufletului pentru a ajunge cu bine în locul de odihnă. Un cântec funerar de o mare valoare este bocetul „de petrecut” din Banat, din care sunt cunoscute câteva variante extinse și extrem de detaliate privind traseul sufletului.

De aici aflăm că sufletul, după un drum spre apus, ajunge la marea care desparte cele două lumi. La malul mării este „bradul zânelor / trecătoarea apelor”, care este rugat să-și întindă vârfurile pentru a putea trece marea. Inițial, bradul refuză cererea, invocând pericolul ca puii șoimului, vidrei și șarpelui, care și-au făcut culcuș în ramurile sale, să sperie sufletul, care să cadă în mare:
„- Eu nu pot întinde,
Să le poți tu prinde
Rădăcini ale mele
Să treci peste ele
Că-min-a-ncuibat
Și-apoi a puiat
Galbănă șerpoane
Ce piere de foame
Nici nu vei gândi
Puii te-or simți
Și or șuiera
Tu te-i spăimânta
În mare-i cădea
Și te-i îneca...”

În final, bradul se învoiește și îl ajută să treacă marea, unde îl așteaptă un nou drum. Pentru început, va întâlni o răscruce străjuită de o salcie. Sufletul inițiat în prealabil va urma drumul din dreapta, unde va trece peste câmpii înflorite. Se va opri să culeagă flori, care îi vor stinge dorul de lumea celor vii. În continuare, va da peste un măr înfățișat ca axă a lumii, la rădăcina căruia va găsi o fântână străjuită de Sfânta Maria, care dă sufletelor să bea din fântână, băutura având ca efect uitarea lumii celor vii.

O nouă etapă în drum va duce sufletul în fața unei răchite care de fapt este tot Maica Domnului, ghid al sufletului spre ultima etapă, „poarta Raiului”, unde acesta va aștepta să i se permită intrarea, ceea ce îi va închide definitiv calea de întoarcere în lumea de aici. Scenariul care cuprinde trecerea prin vămile văzduhului este puternic înrădăcinat în concepția populară, având, însă, o origine clar cărturărească.

Conform surselor folclorice, se povestește că, la încercarea unor îngeri de a deveni egalii lui Dumnezeu, Creatorul a poruncit să fie azvârliți din înaltul cerului. Fiind prea mulți cei care cădeau, la un moment dat, Domnul a cerut ca fiecare din îngerii căzuți să rămână acolo unde se afla. Astfel că unii au căzut sub pământ, în Iad, alții pe pământ, iar alții în diferite straturi ale spațiului dintre cer și pământ.. Cei din urmă au hotărât să facă mai multe vămi, unde să oprească sufletele nevrednice. Fiecărei vămi îi corespunde o anumită categorie de păcate, cei care sunt găsiți vinovați de ele fiind opriți și aruncați în Iad. Numărul vămilor diferă de la caz la caz: după unele opinii sunt 7, după altele 9, 12, 24 sau 99. Cele mai multe texte se pare că vorbesc despre 24 de vămi.

Dacă are loc trecerea cu succes prin vămi, sufletul ajunge la puntea peste Iad, foarte subțire, cât o muchie de cuțit. Aici, în fața sufletului apar o pisică și un câine. Pisica încearcă să împingă sufletul în prăpastia Iadului, în timp ce câinele încearcă să-l ajute la trecere. Dacă sufletul este lipsit de păcate, va reuși să treacă puntea, dacă nu, va cădea în focul cel veșnic. În unele cazuri, mai poate primi un ajutor de la un personaj cu înfățișare de om, căruia sufletul trebuie să îi dea o para, drept plată.

Unele texte vorbesc despre trei părți ale punții spre Rai. În prima parte cad cei foarte păcătoși, în cea de-a doua cei „mijlocii”, iar în partea a treia cei cu foarte puține păcate. Cei care cad în ultima parte, pot foarte ușor să iasă afară din Iad. Uneori, în cursul trecerii prin vămi, sufletul este pus într-o balanță pentru a se verifica moralitate lui.

Așadar, în funcție de meritele sale, sufletul celui decedat ajunge în Rai sau în Iad. Raiul în imaginarul popular românesc ține aproape exclusiv de registrul gastronomic și distractiv. Este o grădină îmbelșugată, plină de veselie, unde sufletele mănâncă din belșug ceea ce rudele au dat spre pomana lor.

Noi la Rai când am ajuns,
Raiul nouă s-o deschis
Dar în Rai ce mai era?
Numai păhăruțe pline,
Date de pe iastă lume
De jur împrejurul Raiului sunt câmpii întinse prin care trece un râu mare numit „Apa Duminicei”.

În Paradis, sufletul își va întâlni rudele și cunoscuții, așa cum spune un bocet:
„Și-ți vor mai ieși
Tineri și bătrâni,
Tot cete de fete
Pâlcuri de neveste
Să te uiți prin ei,
C-or fi și de-ai mei.
Ei când te-or vedea
Bine le-o părea

O colindă bănățeană ne spune că:
„Raiul e ca și-o grădină,
Unde-i ziua tot senină
Și nu-i noaptea-ntunecoasă
Și nu-i soarta ticăloasă.
Câmpurile înfloresc,
Iară munții înverzesc.
Păsările dănțuiesc,
Apele se limpezesc
Și cei buni în veci trăiesc!”

Iadul este prezentat în imagini diametral opuse Raiului.
„La Iad că mergea,
Iadu descuia,
Cu ochii că vedea:
Făclioare stinse,
Mesioare strânse,
Păhărele seci;
Împrejur de masă,
Niște pomișori,
Nu sunt înfloriți,
Negri și pârliți;
Iar prin crăngurele,
Niște păsărele;
Da’ nu-s păsărele,
Ci sunt copilași,
Sunt necreștinați

După alte credințe, Iadul este în interiorul pământului, întunecos, locuit de sufletele celor condamnați și de „viermii neadormiți”. Unii damnați ard în foc, alții sunt mâncați de viermi, alții dansează într-un câmp cu mărăcini. În jurul Iadului se află o câmpie stearpă, ca arsă de foc. Prin această câmpie trece „Apa Sâmbetei”, care se varsă în Iad. Tot în Iad regăsim fel de fel de balauri, broaște râioase, șerpi și alte fiare scârboase. Conform unor surse, sufletele celor damnați stau în Iad doar o perioadă limitată în timp, până își ispășesc păcatele, după care ies și se mențin într-o stare intermediară în așteptarea Judecății finale
O colindă din Banat ne redă amănunțit Iadul:
„Cătră mijloc cine sunt?
Să ferească Domnul sfânt!
Sunt cei răi, în fier legați
Până-n brâu în foc băgați,
Fripți de sete, morți de foame,
Nime din ei nu mai doarme
De dureri, din dinți scrâșnesc
Și nicicând se miluiesc!”

Last edited by ioanna; 16.10.2011 at 12:39:49.
Reply With Quote