View Single Post
  #2  
Vechi 14.06.2012, 15:05:14
Laura19
Guest
 
Mesaje: n/a
Implicit Oboseala si dragoste

Cine se teme de sfinți?

Unul dintre aspectele care, în opinia protestanților, face ca ortodoxia să fie respingătoare este cultul sfinților. Ideea închinării în fața altui om, invocarea acestuia în rugăciuni, este văzută ca o ofensă adusă lui Dumnezeu și o revenire la păgânism. Pentru acest “argument” extraordinar împotriva creștinismului, protestanții au căpătat până și laudele ateiștilor-științifici, care au văzut în ei un fel de înaintemergători ai iluminismului și ai umanismului.

Poate cea mai expresivă carte împotriva sfințeniei este “Genealogia moralei” de Friedrich Nietzsche. Acesta a fost convins că popii fac uneori milostenie, numai pentru că aceasta îi face să se simtă superiori celui în a cărui șapcă au aruncat doi bănuți. Aceeași psihologie o au toți ateiștii militanți. Pentru această categorie de oameni, sfântul, atunci când nu a fost un simplu mâncător de găini în Postul Mare, pe care l-au divinizat colegii lui de breaslă, poate fi cel mult un nebun rufos în care poporul prost a văzut o întruchipare a propriei suferințe și, de aceea, l-au eroizat. Unii atei, nu exclud chiar posibilitatea unui delir mistic provocat, pe fondul sărăciei și a foamei sau din setea de paranormal a femeilor isterice.

Puțini știu însă că autorul “Antihristului” a fost fiu de pastor luteran. Acest amănunt despre apartenența confesională a lui Nietzsche nu este lipsit de importanță. Viziunile gânditorului care l-au inspirat pe Hitler, setea lui de o religie “veselă”, cum o numea el, sunt o urmare inevitabilă a educației sale luterane. Luteranii, ca și toți protestanții și neoprotestanții exclud posibilitatea conlucrării omului cu Dumnezeu, deoarece pentru ei a făcut totul Hristos, omul nu are nici un merit în mântuirea sa. De aceea, “supraomul” lui Nietzsche nu este altceva decât un monstru clocit într-un subconștient văduvit de imaginea omului ca ființă superioară. Supraomul nietzschean este un înlocuitor nefericit al sfântului creștin.

Eu nu vreau să înșir aici o listă cu citate biblice care să susțină cultul sfinților, dar mi se pare sugestivă întâmplarea că ateiștii, sectele de toate felurile și persoane de genul lui Nietzsche își dau mâna atunci când e vorba de negarea vehementă a cultului sfinților.

Sfințenia este singurul lucru cu care nu poți să te mândrești, pentru că deîndată o pierzi. Sfințenia este mai degrabă propășirea continuă în conștientizarea propriilor neputințe (Sf. Nil de la Sorska) și nu știu dacă cineva din adversarii cultului sfinților invidiază această ocupație. Acești oameni sunt cinstiți nu ca niște dumnezei, ci ca niște prieteni și îndrumători, ca simple persoane care ne întrec în vreo vrednicie (Sf. Ioan Damaschin). La urma urmei, cultul sfinților confirmă că Hristos este prezent în istorie și că El lucrează prin oameni “până la sfârșitul veacurilor”.

Nu există nici un alt motiv pentru care oamenii se împotrivesc sfinților, decât numai mândria personală. Omul lipsit de modele și precursori se expulzează pe sine din istorie. El își creează o istorie în care există numai el, ca un Neron îngâmfat și idiot. Nu în zadar Friedrich Nietzsche a scris “Considerațiile inoportune împotriva istoriei”, în care vede istoria ca pe un rău care împiedică omenirea să prospere. În cele din urmă, omul care a luptat cu sfințenia și istoria, a sfârșit prin a-și crea propriul sfânt, “supra-omul” și o proprie istorie, care începea cu el însuși. Comuniștii l-au creat pe “homo-sovieticus”, omul care muncește bine la subotnice, iar neo-protestanții pe “fratele uns cu duhul”, care s-a lăsat de fumat și de băut, poartă cravată și citește biblia.

Într-adevăr, poate că a trecut vremea sfinților după modelul lui Hristos? Într-o lume ca a noastră, e loc pentru toată lumea. “Într-o casă mare, spune apostolul Pavel, referindu-se la sfințenie, nu sunt numai vase de aur și de argint, ci și de lemn și de lut; și unele sunt spre cinste, iar altele spre necinste” (II Timotei 2, 21).
Reply With Quote