[Mihnea Dragomir]

Cel mai mare ajutor pentru o bună educaţie vine din practica vieţii de credinţă. Astfel, în fiecare seară ne facem împreună rugăciunea de seară. De la şcoală se mai poate lipsi, dar duminica de la Sf Liturghie nu se poate lipsi decât din motive bincuvântate, cum ar fi călătoria cu piedică materială de a ajunge la o slujbă catolică, sau boala, cazuri în care absenţa noastră e suplinită de rugăciunile Bisericii de la Ectenii. Nu ştiu dacă în ultimii 4 ani, de când copiii mei mai mari au terminat cateheza pentru prima împărtăşanie, am lipsit de 10 ori de la Sf Liturghie. Iar după ce se termină Liturghia şi biserica începe să se golească, mergem la Sf Fecioară şi facem o Decadă (un complex de rugăciuni). Sâmbăta ne facem examenul de conştiinţă pentru a şti dacă ne putem împărtăşi sau este necesară spovada săptămânală de dinaintea Liturghiei. Spunem rugăciune în comun şi înainte de mese. În serile de post sau în ajunul sărbătorilor mai mari dezvoltăm un subiect de cateheză (acuma suntem la tema "harul şi Sf Taine"), iar Duminica, fie la masa de prânz, fie seara ne amintim ideile principale de la lectura Evangheliei şi de la omilie. Mă mai necăjeşte nevastă-mea întrebându-mă dacă vreau să fac din ei mitropoliţi...

Dezvoltarea unei legături personale pe care copiii să o aibă cu Dumnezeu, precum şi dezvoltarea conştiinţei omniprezenţei Lui cu tot ce implică ea, sunt lucruri esenţiale. El ne priveşte neîncetat. El ne şi aude şi are acces chiar la gândurile noastre. El nu poate fi păcălit. El ne vrea sfinţi şi ne-a înzestrat cu tot ce trebuie pentru asta. Dar, în această privinţă, Dumnezeu nu e singur. E însoţit de "un nor de martori": acolo, în acel nor de martori, sunt îngerii şi sfinţii Săi, precum şi aceia dintre răposaţii din familia noastră cărora Dumnezeu poate că le-a oferit această graţie de a putea fi în legătură cu lumea noastră. Cu toţii se bucură când facem ceva plăcut Lui şi se întristează când ne îndepărtăm de ceea ce El doreşte de la noi. Dar chiar şi oamenii vii, aşa cum ar fi tata, sau mama, ori prietenii şi colegii de clasă, despre care poate credem că nu vor şti toate răutăţile pe care le facem, vor avea acces la asemenea secrete atunci, în Valea Iosafat, când ne vom aduna cu toţii şi faptele tuturor vor fi date în vileag. Nu numai oamenii care sunt în prezent în trup, alături de noi vor fi acolo, nu numai profesorii noştri şi toţi oamenii care, dacă ar şti chiar tot despre ceea ce facem, ne-ar veni să intrăm în pământ de ruşine, ci şi cei care vor veni după noi: copiii, nepoţii şi toţi urmaşii noştri din viitor, care poate că neştiind despre noi decât numele, se vor fi întrebat ce fel de oameni eram, ce făceam şi ce gândeam: atunci vor afla răspunsul.

În felul acesta se dezvoltă conştiinţa morală şi nu există mai bună pavăză împotriva căderii decât această voce a lui Dumnezeu în inimile noastre, pe care e bine să învăţăm să o auzim de cât mai tineri.