[geo.nektarios]

Evanghelia ne arată că păcatul şi îndepărtarea de Dumnezeu nu sunt stări fireşti, ci nefireşti, chiar dacă, uneori, se ajunge la obişnuinţă cu păcatul şi înjugare cu moartea, iar toată dezordinea din viaţa oamenilor ajunge să fie privită ca ceva „natural“ sau normal.
Păcatul şi moartea nu sunt naturale, ci sunt accidente ale falsei libertăţi ca înstrăinare de Dumnezeu şi cădere din comuniunea cu El. Însă „venirea în fire“ stimulată de postul de nevoie (foametea) a fost ocazia decisivă a salvării celui pierdut. Atingerea limitei existenţei biologice l-a determinat pe tânărul trufaş şi risipitor de odinioară să-şi schimbe modul de a gândi şi de a fi, să se convertească. După ce şi-a venit în sine, după ce a realizat că se află pe un drum greşit, că drumul pe care apucase nu fusese unul al libertăţii, ci unul al robiei, a zis: „Mă voi scula şi mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi“. Această schimbare bruscă de atitudine, de trezire a conştiinţei păcatului şi de recunoaştere a stării nefireşti în care se afla, este începutul căinţei, începutul regretului pentru o viaţă risipitoare de averi, de daruri sufleteşti, şi de epuizare a persoanei.

Când spune „mă voi scula“, tânărul se referă în primul rând la o ridicare spirituală, o hotărâre de a părăsi starea de decădere. În acel moment, iubirea lui Dumnezeu Tatăl se arată şi ea era o iubire care aştepta ridicarea, întoarcerea, căinţa fiului risipitor şi înstrăinat.