[dobrin7m]

În prealabil postat de cristiboss56

Un bătrân oarecare şedea în Siria, aproape de Antiohia. Acesta avea un frate gata spre a judeca, când vedea pe un frate greşind. Deci de multe ori îl învăţa pe dânsul zicând:

“Cu adevărat, fiule, te înşeli şi îţi pierzi în zadar sufletul tău. Căci nimeni nu ştie ce este în inima omului, fără numai duhul care este întru dânsul. Pentru că de multe ori sunt unii care săvârşesc cele rele înaintea oamenilor, iar în taină se pocăiesc lui Dumnezeu.

Noi vedem adică păcatele lor, iar faptele cele bune şi pocăinţa lor, numai Dumnezeu le ştie. Pentru aceasta şi cu ochii de vei vedea pe cineva păcătuind, nicidecum să nu-l judeci sau să-l cleveteşti pe el, căci numai Unul Dumnezeu este Judecătorul. Tot omul care judecă pe altul, este ca un “anticrist” adică ca un potrivnic lui Dumnezeu, devreme ce i-a răpit dregătoria şi stăpânirea, făcându-se el judecător mai înainte decât dânsul” (că spune la Sf. Evanghlie, că Tatăl cel ceresc toată judecata a dat-o Fiului).

Aceste cuvinte sunt foarte adevarate. Acum ceva timp, am gandit mult la acest lucru, privind la semeni si la mine si la faptele lor si ale mele. Si am primit intelegerea aceasta . Fiecare om, are in tainitele sufletului sau lucruri care il framanta si care nu le scoate la suprafata in fata nimanui. Aceste framantari ale sale amestecate cu pacatele ce le poarta, se transpun in fapte care noua celorlalti ni se pot parea rele sau chiar demne de judecata. Insa noi nu stim framantarile celuilalt, tainitile sufletului sau. Asta doar Dumnezeu stie. Poate framantarile, lupta si pocainta din inima este mai mare in comparatie cu faptele pe care noi le vedem. Acesta este cel mai mare temei ca sa putem sa ne oprim din judecarea aproapelui.