o "istorie cu talc"
Părintele paroh s-a apropiat de microfon cu un chip întunecat și a rostit aceste cuvinte:
”Fraților, trebuie să vă anunț o veste tristă: parohia noastră a murit... Adesea v-ați plâns că nu este activă. Cântările sunt vai de capul lor. Parohul nu este după placul vostru. Se lasă manipulat. Ei bine acum a murit de-a binelea... Vă invit totuși să-i aduceți un ultim omagiu dispărutei la sfârșitul slujbei...”
Rumoare în sală...
De îndată ce a fost invocat ultimul cântec, credincioșii se aliniază plini de respect unul în spatele celuilalt, pentru a-i aduce cel din urmă salut răposatei care se odihnește într-un sicriu la capătul naosului. Curioși, de asemenea, să descopere chipul ale cărei trăsături nu prea i-au marcat pe cei mai mulți dintre ei:
„Ia spune, șoptește unul, tu știi cum arată...?”
Dar iată că fiecare, atunci când se apleacă deasupra sicriului pentru a arunca o ultimă privire dispărutei, tresare și se să înapoi înspâimântat!
Ce-o fi oare atât de ciudat?
Când îmi vine rândul, mă aplec și eu deasupra sicriului și ce-mi văd ochii? Un chip, propriul meu chip, care mă privește cu ochii holbați... În fundul sicriului era o oglindă!
Parohia? Sunt eu, nimeni altcineva.
Parohia? Sunt eu! Nimeni altcineva...
„Biserica rămâne mereu în urmă!”
„Biserica nu înțelege nimic!”
„Biserica este formată doar din bătrâni ramoliți!”
Și dacă „Biserica” sunt eu?
ANALOG FORUM.
__________________
Pe noi inșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm.
|