[Mihailc]

Oana, mulțumesc pentru observațiile tale foarte obiective și valoroase, privitoare la relația emițător-receptor în cazul maestrului Sorin Dumitrescu. Slavă Domnului că dânsul are capacitatea de a depăși cu succes mai multe praguri ale inhibiției pe care o comunică auditoriul dezinteresat sau chiar ostil. Fiind aproape singur în această „campanie„ de conștientizare a derapajelor prezentului în iconografie și iconologie, maestrul a dobândit rodajul psihic și duhovnicesc de a vorbi cu pereții, urechi tip toacă și alte forme de receptivitate lipsă.

Mirela, e foarte frumoasă și binevenită hărnicia ta, însă ”decodificările” relativ simpliste de tipul celor prezentate în link-ul oferit de tine, nu fac bine în încercarea de a pătrunde în lumea inepuizabilă semantic a icoanei. N-aș zice nici să fie neapărat lepădate, ci depășite repede, ca nu cumva să rămânem prizonieri perspectivei vag-culturale. Percepția icoanei nu e doar o încercare de a explica plauzibil intelectual semne și simboluri exprimate sub o formă plastică specifică, ci pătrunderea în realitatea unui hipersimbol care poate găzdui realmente simbolizatul. Prin urmare, învățăm să vedem (niciodată în toată profunzimea lor) modurile tainice prin care Duhul Sfânt face posibilă fuziunea liturgică între partea văzută și cea nevăzută a Bisericii. Dispozitivul care mijlocește această împreună-lucrare și prezență teandrică, este iconografia eclezială. Ca să poată să facă așa ceva, ansamblul iconografic trebuie să fie conceput ca un tot unitar de tipul sinaxei, adică să reveleze aspectul relațional, comuniunea iubirii. O să vedem altădată cum temele iconice (niciodată fixate definitiv , dar disciplinate în dinamica lor de canoane scrise și nescrise), se conțin unele pe altele, așa cum doi iubiți trăiesc unul prin altul, rămânând totuși ei înșiși, deschiși în permanență sporirii de sine prin spargerea izolării egotice și a individualității intranzitive.