[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de forever...

Eu cred că în suflet aveau bucurie. Credinţa ar trebui să fie bucurie.
Ne întristăm când cădem în păcat, dar nădejdea în Dumnezeu (cel bun şi iubitor de oameni) este un motiv de bucurie.

Da, da, creştinul trăieşte multă bucurie: prin nădejde, prin primirea harului, prin întâlnirile cu fratele creştin, prin înţelegerea cuvântului lui Dumnezeu din Scriptură şi alte scrieri ziditoare de suflet, prin orice faptă bineplăcută Domnului. Şi mai ales prin lucrarea rugăciunii, după lacrimi şi suspine, când coboară pacea...
Dar cea mai mare bucurie, relativ la despătimire/curăţire, este atunci când, scăpaţi fie şi parţial de o patimă, simţim libertatea sufletului şi Pronia Domnului. Atunci primim semn, în gând şi în inimă, tocmai prin bucurie, prin pace sufletească. Vine ca o adiere, ca o mângâiere uşoară foarte, iar sufletul se înviorează şi plânge de bucurie...
După fiecare înfrângere de sine, după fiecare dezlipire de deşertăciunea care ne era dragă în vreun plan, primim deîndată mângâiere. Mare bucurie!