[Moroco]

Știți de unde ne vin gândurile de hulă?
Da-da, de la draci, de la satane, dar și din năravul propriu interior. Îți permiți să hulești și să trufești, să te răzbuni.

Boala se numește lume iar năravul respectiv se numește ipocrism de ipocrism, fariseism de fariseism.

Fariseii au fost certați și mustrați de Domnul pentru aluatul lor de care e bine să ne ferim. De ce? Pentru că ei zic și învață mereu dar nu fac, nu se ating nici cu degetul de vreo ascultare, nu se apleacă, nu pun mâna, osul ca să slujească, nu vor să se supună, în general din lene, îndărătnicie încăpățânată și viclenie.

Dar dacă nu faci nimic din ceea ce-ți poruncește Dumnezeu, de putoare, de ”neputință” atunci de ce mă rog frumos nu aplici ”neputința” și lenea și la tot ceea ce a poruncit Dumnezeu ca să nu facem? Iată că brusc fariseilor nu le mai e lene, nu mai au neputință, cele neporuncite sau cele poruncite a nu fi făcute ei le pot face mereu fie în ascuns sau cu tupeu în public lovindu-te peste obraz, pot fără rușine și plini de viclenie sau de ceartă ei, culmea, pot face fără să se sfiască: furia criminală, hula, pofta de fecioare, de sfinte, blestemul, ispita, sfatul rău și pierzător dat altora. De ce pot toate astea? Păi din ipocrism de ipocrism sau din ipocrismul ipocrismului maxim. Iată deci că un așa fel de aluat spurcat îți dă de mâncat sau de frământat în subliminal dacă-i asculți și-i urmezi că nici nu știi cum după aia, dacă nu-ai fost atent și s-a luat, nu o să mai poți să asculți de poruncile Domnului dar nici n-ai să mai poți să nu faci toate relele adică ceea ce a proruncit Dumnezeu să nu facem: nedreptate, adulter, pofte de fetițe, furie pe Dumnezeu sau pe sfinți sau pe aproape...

Deci de aia hulim, pentru ”norocul” închipuit crezând speriați că cică aluatul fariseic ne scapă de bătaia divină preferând ca proștii ca ”mai bine” să ne bată omul sau diavolul sau duhul răul și bineînțeles că de aia hulim, înjurăm, blestemăm mândrindu-ne căci primim mita semeției ”înțelepciunii” glumeului prin frământarea și coacerea și desăvârșirea ipocrismului, ipocrism de ipocrism, aluat păgân înfiltrat în ortodoxie pe care-l mâncăm sau îl producem pentru a îndrăzni ca de tot ce e rău să ne atingem nu numai cu degetul ci poftind să păcătuim în însăși dragostea din inima din templul nostru, fie înfuriindu-ne pe fratele nostru fie privind câte o ”irodiadă” deși ni s-a poruncit asta să nu facem, să nu ne atingem nici cu degetul și nici cu privirea.

”S-au văzut s-au plăcut,
întro clipă s-au... spurcat,
asta e de lepădat
și apoi de curățat
și mereu de evitat.”

Păcatul ispititor și insistent care iese din tine să se împlinească, dacă-l repeți prea mult ca orbul atunci te nemulțumești de iar-repetare și atunci în mintea ta sigur nu tu ci victima e de vină, ea e vinovată și nicidecum tu care te înfurii pe ea ca scos din minți, iute aprins, deși nu ea ci tu tot repeți fapta rea cu insistență ca orbul mincinos și ipocrit fără să-ți poți opri păcatul și ispita care vin prin tine exact așa cum fariseul ”neputincios”, ca ipocritul ipocriților plin de ipocrism de ipocrism de ipocriți, adică de lume, nu poate să nu facă ceea ce i s-a poruncit de la Dumnezeu să nu facă în timp ce de ceea ce i s-a poruncit să facă nu se atinge nici cu degetul deși toată ziua el ca un stăpân le cere altora să facă punând peste ei sarcini și biruri și juguri grele.

Cam așa cade ”ortodoxul” fariseu în judecată, apoi în hulă, apoi în blestem și apoi în trufie ca la final să fie mândru de tot ceea ce a ”făcut”, vai lui, vai nouă.