[geo.nektarios]

“Cuvîntul crucii pentru cei ce pier este nebunie, iar pentru noi, cei ce ne mîntuim, este puterea lui Dumnezeu” ( I Corinteni 1, 18 )
Crucea nu poate fi despărţită de Persoana Mîntuitorului Iisus Hristos care este “mîntuirea păcătoşilor” (Ef.2, 13-22). Prin jertfa de pe Cruce a Mîntuitorului ea este obiectul mîntuirii neamului omenesc. Răstignirea Mîntuitorului cu braţele deschise vrea să arate opera de mîntuire orientată către toţi oamenii. Hristos îi îmbrăţişează pe toţi, “destrămînd duşmănia, prin trupul Său” (Ef. 2., 15). În felul acesta se restabileşte pacea dintre Dumnezeu şi om, dintre om şi Dumnezeu şi dintre oameni. Braţele Crucii au şi ele o semnificaţie aparte. Cel orizontal arată că jertfa Mîntuitorului se răsfrînge asupra întregii creaţii, restabileşte armonia dintre om şi creaţie. Braţul cel vertical arată actul de refacere a legăturii dintre Dumnezeu şi om, dintre ceresc şi pămîntesc, arată posibilitatea de îndumnezeire a omului. Omul nu mai este un “animal raţional”, ci un “animal îndumnezeit” – după cum afirmă marele profesor Panayotis Nellas.
În creştinism Sfînta Cruce are mai multe semnificaţii:
a) duhovnicească;
b) de altar de jertfă (jertfelnic);
c) semn dumnezeiesc.
Ca înţeles duhovnicesc Crucea reprezintă dragostea lui Dumnezeu faţă de noi. Fiul Omului a luat trup de om pentru a ispăşi păcatele lumii. Învierea Mîntuitorului este o mărturie a transformării trupului omenesc, restaurarea şi îndumnezeirea lui. Pentru a învinge moartea Dumnezeu trebuia să stîrpească sămînţa răutăţii care era pătrunsă în fiinţa umană şi în creaţie, iar originea răului a fost mîndria.
Jertfa pe Cruce este un semn al smereniei, un semn al ascultării faţă de voia lui Dumnezeu ca răspuns la mîndria şi neascultarea protopărinţilor noştri Adam şi Eva. În această jertfă a Mîntuitorului se descoperă esenţa iubirii creştine care diferă radical de iubirea erotică, senzuală, egocentrică din păgînism. Evanghelia ne descoperă acest adevăr: “Nimeni nu are mai mare dragoste ca aceasta decît ca viata să şi-o pună pentru prietenii săi” – spune Iisus (Ioan 15, 13).
Sfînta Cruce este altarul de jertfă al lui Hristos.
După cum în Vechiul Testament pentru ispăşirea păcatelor se aducea jertfă, la fel pentru iertarea păcatului comis de protopărinţii noştri era nevoie de jertfa Mîntuitorului. Dacă în Vechiul Testament locul de jertfă de animale era socotit sacru, iar cel ce se atingea de el era sfinţit (Ieş. 30, 28-29), este de la sine înţeles că Crucea trebuie privită ca un simbol al harului sfinţitor în lume. Prin sîngele Mîntuitorului s-a sfinţit şi Crucea care devine din obiect de tortură un obiect de sfinţire şi de mîntuire a credincioşilor. Din acest motiv, Apostolul Pavel spune că Crucea devine din obiect de sminteală pentru cei necredincioşi simbol al biruinţei şi al mîntuirii (I Corinteni 1, 18).
Crucea este altarul de jertfă al Mîntuitorului, în felul acesta se descoperă unitatea adîncă dintre Hristos şi Cruce fără de care nu era posibilă mîntuirea neamului omenesc. Crucea este altarul de jertfă prin care se ridică păcatele lumii (Evrei 9,28). Această jertfă sîngeroasă de pe Cruce se prelungeşte pînă la sfîrşitul veacurilor în mod nesîngeros în Biserică la Sfînta Liturghie (Mt.28,20). Împărtăşania care se oficiază la Liturghie reprezintă trupul lui Hristos în chip real care nu diferă cu nimic de cel oferit apostolilor la Cina cea de Taină de Mîntuitorul. El este puterea dumnezeiască care ne repară trupul nostru de puterea morţii şi ne ajută să avem viaţa veşnică ( Ioan 6, 53-59).
Crucea este semnul lui Hristos şi al creştinilor. Scriptura vorbeşte despre “semnul Fiului Omului” (Mt. 24,30), iar Biserica a văzut în acest semn Sfînta Cruce, deoarece prin ea dobîndim mîntuirea, cu ea deschidem porţile raiului. Astfel Crucea devine şi semnul creştinilor ca semn de iubire dintre Dumnezeu şi om, motiv pentru care noi ne însemnăm cu acest semn (Pr. Prof. Dr. Constantin Galeriu, Ortodoxia nr. 3, 1978, p. 497-511).
Prin închinarea la Sfînta Cruce credincioşii se închină Celui care S-a răstignit pe ea – Mîntuitorului Iisus Hristos. De aceea credincioşii se închină Sfintei Cruci pentru că prin jertfa Mîntuitorului se dobîndeşte viaţa veşnică, se restaurează fiinţa umană, adică omul are posibilitatea să biruie moartea, să se vindece sufleteşte şi trupeşte prin puterea ei. În felul acesta, omul este chemat la îndumnezeire, la împlinirea lucrării care trebuia s-o facă Adam şi Eva.
Însemnarea credincioşilor cu semnul Sfintei Cruci are o semnificaţie dogmatică care reflectă învăţătura de credinţă creştină. Cele trei degete împreunate reprezintă Sfînta Treime – Dumnezeul tuturor care se află în cer. Cele două degete strînse în palma mîinii drepte reprezintă, pe de o parte, cele două firi ale Mîntuitorului Iisus Hristos, unirea dintre firea umană şi cea dumnezeiască, coborîrea lui Dumnezeu pe pămînt, iar, pe de altă parte, îi reperezintă pe Adam şi Eva care se închină Sfintei Treimi aici pe pămînt. Semnul Sfintei Cruci reprezintă restabilirea legăturii dintre cer şi pămînt, dintre firea umană şi cea dumnezeiască.
Părţile trupului care sînt însemnate cu semnul Sfintei Cruci au şi ale un simbolism dogmatic. Fruntea închipuie cerul, pieptul (pîntecele) închipuie pămîntul, iar umerii închipuie locul şi semnul puterii. Sfîntul Ambrozie al Milanului spune că fruntea reprezintă sediul cugetării, adică al mărturisirii lui Dumnezeu prin cuvînt şi gîndire; inima reprezintă sediul iubirii, pentru că Dumnezeu este iubire şi noi, la fel, trebuie să iubim; braţele reprezintă efortul, activitatea, munca care trebuie s-o depună credinciosul pentru Hristos.( Pr. Prof. Nicolae Petrescu, Ortodoxia, anul XLVII nr. 1-2, ianuarie-iunie 1995, p. 102-109).