[geusebie]

A doua spiritualitate – potrivit teologiei postpatristice – care s-a dezvoltat imediat după teologia evagriană şi care se mişcă paralel faţă de cea a unirii mistice cu divinul a primei spiritualităţi, începe cu masalianul[1] – după postpatristici – Sfântul Macarie Egipteanul şi are origini în filosofia stoică şi în evlavia populară şi dă prioritate simţului (…) şi inimii. Potrivit lui Macarie, omul încetează să mai fie înainte de toate minte (nous), pentru a deveni un simţ care sesizează realitatea interioară, în care este cuprins şi Harul. Simţul inimii adevereşte sau dezminte în ce măsură Duhul Sfânt există şi lucrează sau nu în noi, în ce măsură existenţa noastră dobândeşte sau nu plinătate de sus. În această perspectivă, potrivit teologilor postpatristici, se va mişca mai târziu şi Sfântul Simeon Noul Teolog, care pretindea o relaţie individuală cu Dumnezeu, valorificând în acelaşi timp simţurile duhovniceşti evagriano-origeniste şi ideile lui Diadoh al Foticeii. Aceste două tradiţii şi spiritualităţi patristice – potrivit teologilor postpatristici – sunt caracterizate de două faze şi expresii determinante. Adică, teologia tradiţiei evagriene este caracterizată drept misticism teoretic având ca centru mintea fără gânduri (ἀνίδεος νοῡς), câtă vreme teologia tradiţiei macariene este caracterizată drept un materialism duhovnicesc, având drept centru inima. Prin prisma acestor două tradiţii sunt interpretate toate poziţiile Părinţilor Bisericii, de la Sfântul Dionisie Areopagitul, Marcu Ascetul, Diadoh al Foticeii, Maxim Mărturisitorul, Isihie Sinaitul, Macarie Egipteanul până la Sfântul Simeon Noul Teolog. Şi de la Nichifor cel din Singurătate, Sfântul Grigorie Sinaitul şi Sfântul Grigorie Palama până la Calist şi Ignatie Xantopulos. Potrivit teologilor postpatristici, concluzia este că, chipurile, Părinţii începând cu secolul al III-lea, au alterat ecleziologia vechii Biserici a Scripturii şi, pe de altă parte, înşişi Părinţii se împart în două categorii, în funcţie de cum au fost influenţaţi de filosofia antică, mai ales de neoplatonism, de filosofii stoici şi de alte tradiţii mistice. Desigur, printr-o asemenea analiză exterioară şi raţionalistă a învăţăturii Sfinţilor Părinţi şi mai ales a Filocaliei, se dezintegrează întreaga învăţătură a Bisericii despre premisele cunoaşterii lui Dumnezeu, se dezintegrează tradiţia unitară a Bisericii, este discreditată tradiţia isihastă a Bisericii noastre, aşa cum a fost ea formulată în rugăciunile şi imnele Bisericii noastre şi aşa cum a fost aşezată de către Sinoadele Ecumenice, mai ales de Sinodul al IX-lea Ecumenic din timpul Sfântului Grigorie Palama. De asemenea, prin aceste interpretări se distruge tot duhul Filocaliei şi învăţătura Părinţilor numiţi niptici ai secolului al XVIII-lea, avându-l în frunte pe Sfântul Nicodim Aghioritul care este calomniat, ponegrit şi insultat.

3. APLICAŢIILE TEOLOGIEI POSTPATRISTICE ÎN GÂNDIREA TEOLOGICĂ CONTEMPORANĂ

Baza teologiei postpatristice a apărut în urmă cu mulţi ani, aşa cum am arătat deja, şi a fost adusă în ţara noastră prin traducerile operelor teologilor postpatristici în limba greacă. În ultima vreme însă se vorbeşte foarte mult despre teologia postpatristică, pentru că mentalitatea postpatristică a provocat efectiv conştiinţa bisericească comună. Fără să absolutizez lucrurile şi situaţiile, voi identifica între altele câteva învăţături caracteristice pe care le-a observat şi Părintele Ioannis Romanidis şi asupra multora dintre acestea era de acord şi Părintele Gheorghi Florovski.

Prima învăţătură postpatristică care domină şi azi şi care nu se vede nicăieri în tradiţia biblico-patristică este că ecleziologia şi antropologia sunt interpretate pe baza triadologiei şi nu a hristologiei. Însă Biserica este Trupul lui Hristos şi omul este creat după chipul Cuvântului [2], cunoaştem că Hristos este Capul Bisericii [3] şi arhetipul creării omului, dar şi Cel prin Care omul a renăscut, de aceea S-a întrupat a Doua Persoană a Sfintei Treimi. Desigur, Hristos nu S-a despărţit vreodată de Tatăl şi de Duhul Sfânt, de vreme ce comună este esenţa (ousia) şi lucrarea (energeia) Dumnezeului Treimic, dar Hristos este Capul Bisericii şi prin Hristos Îl cunoaştem pe Tatăl în Duhul Sfânt, aşa cum a spus El Însuşi: „Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu: Arată-ne pe Tatăl? Nu crezi tu că Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl este întru Mine? Cuvintele pe care vi le spun nu le vorbesc de la Mine, ci Tatăl – Care rămâne întru Mine – face lucrările Lui. Credeţi Mie că Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl întru Mine” (Ioan 14, 9-11). Astfel, nu se pot face analogii între Biserica omului şi Biserica Dumnezeului Treimic. Interpretăm totdeauna ecleziologia şi antropologia având ca bază hristologia.

A doua învăţătură postpatristică este teoria despre ontologia persoanei. Această opinie este într-adevăr o învăţătură postpatristică din multe şi diferite motive. Mai întâi, Părinţii Bisericii resping aşa-numita ontologie pe care o identifică cu metafizica şi care a fost condamnată sinodal, după cum vedem în Sinodiconul Ortodoxiei. Apoi, se referă la Persoanele Sfintei Treimi, datorită monarhianismului modal şi dinamic, dar văd Persoanele din perspectiva teologiei Dumnezeirii celei în Trei Strălucir, iar nu din perspectiva filosofiei. Părinţii nu au afirmat vreodată că Persoanele sau, mai precis, că Persoana ipostaziază firea (physis), nici că Persoana este felul de ființare al firii (physis) dumnezeieşti, ci subliniau că însuşirile ipostatice reprezintă felul de ființare a Persoanelor. Nici că Persoana precedă esenţei (ousia), de vreme ce Persoana este alcătuită din esenţă (ousia) şi însuşiri personale. Mai mult încă, Părinţii interpretează omul din perspectiva chipului şi asemănării cu Dumnezeu Cuvântul şi nu au făcut analize filosofice asupra persoanei umane prin analogie cu Dumnezeul Treimic, dat fiind faptul că resping analogia entis [4] a metafizicii şi afirmă că nu există analogie între creat şi necreat. Aşa-numita ontologie a persoanei, care în paralel desconsideră viaţa isihastă şi o interpretează drept pietism, este cu adevărat o părere postpatristică, pentru că ignoră deosebirea dintre omul trupesc-psihologic şi omul duhovnicesc, aşa cum o prezintă Apostolul Pavel. În plus, părerea despre comuniunea Persoanelor, trebuie respinsă în virtutea învăţăturii bisericeşti patristice, potrivit căreia nu există comuniunea Persoanelor nici în Dumnezeul Treimic, nici în Dumnezeu-Omul Hristos, nici la oameni. În Dumnezeul Treimic este comuniunea firii (physis) şi lucrarea (energeia) comună a celor trei Persoane, nu însă şi comuniunea Persoanelor. De ce? Pentru că sunt şi însuşirile care nu se comunică, şi anume: „nenăscut”, „născut” şi „purces”. Perihoreza Persoanelor nu înseamnă comuniunea Persoanelor. De asemenea, în Dumnezeu-Omul Hristos unirea celor două firi este ipostatică şi nu avem o unire a Persoanelor, pentru că nu există două Persoane în Hristos, aşa cum afirmă nestorianismul. Iar omul se împărtăşeşte de lucrarea (energeia) lui Dumnezeu în Persoana lui Hristos şi prin El, de lucrarea (energeia) Sfintei Treimi. Despre acest subiect pregătesc un studiu special care va dezvolta această problematică şi va demonstra incontestabil că teoria persoanei aplicată la om ne-a venit din Apus şi mai ales din idealismul şi existenţialismul german. În strânsă legătură cu poziţia postpatristică anterioară sunt şi opiniile despre personalitatea omului prezentată psihologic, prin psihologizarea antropologiei, dispreţuindu-se tradiţia niptico-isihastă a Bisericii. În fine, aşa-numitul personalism voluntarist constituie o poziţie postpatristică.

A treia învăţătură postpatristică este ecleziologia euharistică. Desigur, nimeni nu neagă marea valoare a Dumnezeieştii Euharistii la care ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele lui Hristos, dar nu este posibil să fie separată de Biserică şi de întreaga învăţătură a Bisericii. Mai întâi, există o strânsă legătură între Biserică, Ortodoxia credinţei şi Euharistie, aşa cum o vedem la Sfântul Ignatie Teoforul. Nu există Biserică fără Ortodoxia credinţei şi fără Euharistie, după cum nu există Ortodoxia credinţei fără Biserică şi fără Dumnezeiasca Euharistie, dar nici Dumnezeiasca Euharistie în afara Bisericii şi a Ortodoxiei credinţei. Prin urmare, Dumnezeiasca Euharistie nu se poate considera ortodoxă în afara structurii canonice a Bisericii şi a premiselor necesare de participare la Euharistie. Părinţii Bisericii şi Canoanele Sinoadelor Locale şi Ecumenice precizează care sunt premisele participării omului la Dumnezeiasca Euharistie, şi anume nevoinţa şi modul isihast de viaţă. Dumnezeiasca Euharistie nu poate substitui curăţirea, luminarea şi îndumnezeirea şi, desigur, nici curăţirea, luminarea şi îndumnezeirea nu pot substitui Dumnezeiasca Euharistie. De asemenea, alături de Dumnezeiasca Euharistie, centre fundamentale ale vieţii bisericeşti sunt Sfânta Scriptură, dogma şi rugăciunea. Există o legătură foarte profundă între „lex credenti” (legea credinţei) şi „lex orandi” (legea/canonul de rugăciune). Episcopul este întâi-stătătorul adunării euharistice, dar, în acelaşi timp, trebuie să fie şi profet care să propovăduiască cuvântul profetic celor care se îmbisericesc şi care doresc să înainteze de la chip către asemănarea cu Dumnezeu.