[cezar_ioan]

Apariţiile unor făpturi cereşti (îngeri, demoni, sfinţi, Maica Domnului) în două sau mai multe locuri deodată/simultaneitate pare a fi o extrapolare exagerată a omniprezenţei şi omnipotenţei lui Dumnezeu.
Cei ce sar cu uşurătate peste delimitări, să-şi amintească vechiul pericol (la originea căruia ştim bine cine şade): de a pune în acelaşi plan pe Creator cu creatura.
Faptul că la Sfânta Liturghie, indiferent de lăcaşul unde se oficiază Slujba, este prezent şi lucrează Duhul Sfânt, respectiv Se jertfeşte Fiul lui Dumnezeu, nu implică deloc cu necesitate ca făpturile cereşti să fie şi ele prezente simultan în mai multe locuri. În schimb se poate gândi şi crede, de ce nu, în treceri extrem de rapide dintr-un loc în altul. Viteză uluitoare, da. "Iute ca gândul", desigur. Simultaneitate, însă, nu. Concomitenţă şi omniprezenţă, nu. Îngerii şi sfinţii nu sunt Dumnezeu.

Este, cred, o inerţie a gândirii omeneşti, o tendinţă de generalizare necritică/pripită/slobodă/nestrunită
aceea de a atribui făpturilor (fie ele şi cereşti) însuşirile Dumnezeirii - la omniprezenţă mă refer acum, în mod special.

Da, Duhul Sfânt, Mângâietorul se află peste tot: "Care pretutindenea eşti", spunem la rugăciune.
Da, Hristos poate fi prezent simultan oriunde voieşte.
Da, Dumnezeu este pretutindeni, în stânga şi în dreapta noastră, în sus şi în jos, în jurul nostru şi înlăuntrul nostru. Trăim în Dumnezeu, respirăm în Dumnezeu, călcăm în Dumnezeu, mâncăm în Dumnezeu, Domnul este pretutindeni. Dumnezeu este aici de faţă, acum. Duh este Domnul şi e veşnic Viu şi nu e loc unde El să nu fie de faţă. (Altminteri ar însemna că El S-a retras din creaţie, din istoria lumii şi stă orgolios în turnul de fildeş, depărtat în ceruri, cum cred unii...)
Că noi nu Îl vedem, nu Îl pipăim, nu Îl simţim şi nici măcar nu Îl cugetăm ca fiind peste tot, asta e altă treabă. Nu El poartă răspunderea acestei împietriri şi ne-simţiri a noastre, ci noi, puţin-credincioşii şi mult-păcătoşii.

Îngerii, însă, au locurile şi lăcaşurile lor. Sunt trimişi oriunde voieşte Dumnezeu - ne învaţă Biserica prin Părinţi. Pot trece şi prin ziduri şi prin foc şi prin banchize de gheaţă şi prin pământ şi prin soare.
Dar nu sunt în mai multe locuri deodată. Chiar de nouă ne-ar plăcea să fie.

Am sesizat, dacă nu cumva mă înşel foarte tare, o tendinţă insificient înfrânată în credincioşii care nu se îndoiesc de minuni: deşi ei au trecut de etapa negării minunilor (înţelegînd că Dumnezeu dispune de legile lumii şi că le suspendă oricînd voieşte), aceşti credincioşi plini de dorinţe vii (aşa încât ajung lesne, vai, la exaltare) pierd calea de mijloc, pierd calea împărătească şi sar la extrema cealaltă, la fel de ne-reală care constă în aceea că văd minuni cam prea des, cam prea peste tot, cam ca unica formă de purtare de grijă a Tatălui nostru.
Or, să spunem lucrurilor pe nume: Dumnezeu îşi respectă creaţia şi legile pe care El le-a pus în ea. Dumnezeu nu încalcă mereu, cu largheţă, ca un copil zburdalnic (ori ca un stăpân tiranic, ca un Baal), legile naturale, legile cosmosului. Deşi este Autorul şi Proniatorul lor, Dumnezeu le respectă şi foarte rar le încalcă - doar când socoteşte, cu Suprema Lui Înţelepciune Milostivă, că e necesar omului spre trezire, spre căinţă şi spre pocăinţă întru mântuire.

Adoratorii de meserie, exaltaţii cu minuni în păr, au impresia că lumea şi cosmosul nu se conduc, de fapt, după nici o lege stabilă sau, că faptul de a fi sub legile naturii e ceva neglijabil, deloc important pentru vieţuire şi mântuire. Doar minunea ar conta, chipurile, doar minunea e semnul credinţei certe, dacă Dumnezeu nu face minuni la tot pasul, atunci, ne sugerează ei fie şi involuntar, nu am mai avea dovezi în Atotprezenţa şi Atotputernicia lui Dumnezeu.
Nu spun că ei susţin explicit acestea, însă le întrevăd atitudinea. O respiră prin toate ale lor, o fac să transpire şi să fie detectabilă. O sugerează. Deşi, din păcate, majoritatea nici măcar nu-şi dau seama că aşa fac. Neagă ceea ce în mod evident le aparţine ca însuşire şi dispoziţie.

Popor care cere mereu semne şi minuni...
Popor care s-a îndepărtat cu inima (şi cu mintea) de la disciplina elementară a vieţuirii în Dumnezeu.
Popor care subzistă aşteptînd să răsară din fiecare clipă şi din fiecare piatră o minune. Sau un pui de drac - depinde pe care faţă, luminoasă ori întunecată, îşi face veacul exaltarea de fiece zi, exaltarea emoţională cosubstanţială cu toată rătăcirea.

Cum vom privi, creştini fiind, astfel de înclinaţii?
În ce mă priveşte le privesc cu teamă: astfel de duhuri sunt molipsitoare şi larg cuprinzătoare, germinatoare foarte de varii închipuiri. Smintesc cu uşurinţă o lume întreagă, de li s-ar da voie. Nu e uşor credinciosului, dată fiind precara condiţie a omului căzut, precum şi universalitatea prostiei omeneşti (rod deasemenea al căderii) - nu e uşor, aşadar, să se ţină deoparte de influenţe atât de perfide. Duhul întunericului are case vechi şi multe în lutul omenesc....
Le privesc şi cu silă. Ca pe tot ce miroase a şarpe, a minciună, a otravă mortală.
Le privesc şi cu milă, ori mai bine zis îi privesc cu milă pe oamenii înşelaţi de ele (şi pe mine însumi, când mă surprind păcălit de prostie, mândrie, pohte copilăreşti, gândirită nestăvilită), întrucât ce poate fi aici decât boală, boală şi moarte, înfrângere a omului de către duhurile înşelătoare ale răutăţii...

Lumea în care trăim azi fierbe în febra miracolului şi a exaltării. Cuminţenia simplă şi roditoare, cuminţenia liniştii gândului, cuminţenia păcii sufleteşti şi lumina gândului ei limpede tinde să devină tot mai mult un fel de, vai, doar "Numele trandafirului"......