Nu stiu cat e iubire si cat e altceva atunci cand vedem in toate manifestari ale Divinului si cand folosim cheia crestina pentru toate usile.
Neindoielnic, perspectiva crestina asupra lumii exista, slava Domnului! Si ne e foarte de folos sa ne folosim de ea, indiscutabil. Crestini suntem!
Totusi, ma intreb daca nu exista cumva o limita fina pana la care sa vedem lucrurile prin cheia crestina si dincolo de care pur si simplu este inflatie sau reductionism sa continuam a o folosi. Ceva rigiditate si patima, stiu si eu cum sa zic...
Poate ca uneori e de folos o alta erminie.
Oare chiar tot ce misca sub soare trebuie, permanent, sa fie interpretat crestineste? Chiar totul? Si ce folos aduce aceasta? Nu e limita pentru acest demers?
In adolescenta am cunoscut o doamna, filolog, o femeie foarte citita si iubitoare de talcuri ascunse. Categoric nu era un om superficial. Si avea o usurinta a exprimarii si cugetarii, o bogatie a ideilor (productivitate si flexibilitate) cu totul iesite din comun. Doamnei ii datorez, printre altele, descoperirea scriitorului Mircea Eliade, apoi a istoricului...
Numai ca se intampla ceva ciudat: doamna profesor (Domnul sa o odihneasca cu dreptii!) vedea totul printr-o lentila a misterelor, a tainelor, a unor forte aproape oculte... Chiar si cand cotcodacea o gaina, doamna gasea acolo ceva subtil, profund, incomprehensibil si cu siguranta important in iconomia divina... Il lipsea, cred, constiinta unor multiple paliere simultane ale realitatii sau capacitatea de a accepta ca unele lucruri sunt de-a dreptul ordinare. Parea vrajita de puterea unor forte inalte, ametitoare, spirituale... Inutil sa spun ca atunci cand nu gasea explicatia intr-o cugetare crestina cauta la budisti sau oriunde in alt aparte. Trebuia, musai, sa fie ceva nobil si misterios in orice lucru. Chiar si intr-o baliga!

Cu ajutorul ei am citit cateva interpretari in cheie religioasa (nu neaparat crestina) a povestilor. Ce sa zic, admirabile texte, ametitoare pe alocuri, tulburatoare... Ce bogata era dintr-odata lumea, ce inutile lucrurile obisnuite, ce atragatoare perspective ofereau interpretarile acelea uluitoare, pline de poezie si totdata, in fond, atat de departe in abstract...

Cu timpul m-am trezit insa ca am luat distanta. Viata mi se parea suficient de bogata si de frumoasa si fara talcuiri prea savante la tot pasul. Puteam trai si gusta un rasarit de soare ori mireasma unei flori sau, poftim, frumusetea unei fete si fara sa fac atatea asocieri savante si misterioase. Imi permiteam sa ma doara burta ori sa ma recunosc prost sau narcisist si fara sa fac repede o asociere pioasa cu nu stiu ce episod evanghelic...

Din acele vremuri am ramas cu o rezerva serioasa fata de intelectuali si teologi. Am si azi impresia ca o anumita limita si un anumit cutit fin al diferentierilor dintre palierele existentei ar merita sa ramana in atentia noastra, permanent. Nu ma vad rascolind mereu muzica, natura, povestile, copilaria in cautarea unor sensuri abisale, absconse, oculte ori de-a dreptul in chei crestine. Poate ca uneori e bine sa luam lucrurile asa cum apar. Un bun simt omenesc general cred ca merita sa traiasca si sa nu fie strivit de talcuiri neincetate, fie ele si crestine. Sunt impotriva a ceea ce as numi aici un fel de abuz de interpretare.
De la un punct incolo, desigur...