Citat:
În prealabil postat de fallen
Ca sa fiu mai explicita: si mie mi-era greu, urat, cand eram doar cu parintii si nu aveam familia mea. Am crezut ca daca voi avea un sot va fi altceva, vom face lucruri impreuna (nu doar munca, si recreatie) si ne vom intelege, etc. Dumnezeu m-a ascultat si am intalnit un barbat doritor de familie, care mi-a si placut. El mai avusese o casnicie esuata si dorea sa-si refaca viata. Dupa cateva luni insa, desi initial doream copii, amandoi, el s-a razgandit, a zis ca-i prea devreme, intai sa ne luam o casa mai mare, sa-l mai astept macar un an. Si au trecut 7 :), timp in care n-am strans nici bani, nici nu ne-am distrat :), nu e multumit de nimic din ce fac eu, nici de joburi, nici de mine ca femeie, gospodina, imi pune mie in carca toate nerealizarile, si am constatat ca nu stie, nu poate sau nu vrea sa se si relaxeze, sa ne simtim bine... Cu alte cuvinte, Dumnezeu ne-a deschis o usa, dar...daca n-am intrat pe ea...
|
Nu stiu de ce in faza de femeie necasatorita consideram ca familia, un sot si copii te implinesc, iti aduc fericire. Din ce vad in jur si citesc treaba e cu totul alta, pana la urma se va vedea ce se alege din toate sperantele. Cred ca asa suntem unele din noi sa avem in inima dorul de familie si copii. Singuratatea nu spun ca e rea, are si parti bune, poti lucra la tine, sa citesti, sa te rogi mai mult etc., libertate de miscare.
Mi-e ca ajung la o varsta fara toate astea si ma apuca si pe mine depresia.... avantaj eu: am cui cere nr. de tel. al doctorului :))