[Demetrius]

În prealabil postat de Petru7

Unii oameni naivi, amăgindu-se văd în stadiul iluminării budiste o echivalență cu viața veșnică, cu învierea sufletului în unitate de Credința în Hristos și ascultare de poruncile Lui Dumnezeu. Stările sunt opuse, în cea orientală, păgână, starea iubirii din om este una egoistă, ai o iubire și o persoană care se iubește și se idealizează și se idolizează pe sine însuși mândrindu-se că prin strădania proprie, fără ascultare de cineva s-a realizat ori chiar a ascultat întocmai de alți neascultători și așa a ajuns iluminat asemenea budiștilor șaolin prin meditații și asceză, învățând din păcate, căderi și greșeli. E descrisă ca o stare de beatitudine și fericire nirvanică în care dacă ai ajuns atunci nu mai suferi și nu te mai reîncarnezi pentru că ai învățat ce era de învățat din greșeli încât acum poți să dai lecții altora ca un guru, ca un mare maestru KungFu care a învins Kharma. Ai iluzia că ai atins stadiul de ”iluminare”, de autoapărare războinică agresivă invincibilă, că ai ajuns ”sus” în olimp, la stadiul maxim de înțelepciune, de liniște și de pace interioară, de siguranță și încredere în forțele proprii. În stadiul final metempsihoza te amăgește dându-ți iluzia altruismului și lepădării de sine căci acum eul s-a dat ”zeilor” și a devenit parte componentă a eului unei haite, a unei rase superioare ariene care dă. În stadiul ultim amăgitul ”iluminat” crede că face parte din Dumnezeire. Dă tuturor și oricui din ”iubire” când defapt el face parte din tagma satano-masonică a creierelor ”geniale”, din clubul select al superiorilor exclusiviști care nu se mai reîncarnează și sunt ”infailibili” și care dau din lăudăroșenie ca să fie slăviți ei și iubirea lor de sine. Se simt atât de superiori în egoismul unității lor exclusiviste încât susțin că nu-i mai afectează nimic și nu le mai pasă de nicio suferință și-și permit orice capriciu păcătos și orice răutate trufașe fără remușcări și fără frica de vreo lege Kharmică și susțin că de aia sunt fericiți căci au ieșit din suferință aflându-se în starea asta de Nirvana (de refuz față de orice afară de ei), acolo unde practic s-au idolizat în rău și în desfrânarea iubirii lor de sine și de idoli. În Creștinism iubirea nu e orientată spre sine ci spre Dumnezeu și spre aproape iar stadiul învierii și a ieșirii din pâră, din judecată este tocmai faptul că înviind în Credință și ascultând nu de sine ci de Hristos omul a ieșit din minciună și din egoismul iubirii de sine idolizante și de acum lucrează așa ca Domnul Hristos: Adevărul, Dreptatea, Iubirea după poruncă și orice bine pe Cale încât devine izvor de lumină și de sănătate pentru cei din jur deci nu mai poate fi tras la răspundere și acuzat de cineva că ar face vreun rău. Dacă are totuși cineva nemulțumiri atunci n-are decât să ceară socoteală stăpânului acelui creștin și va răspunde acela sau Domnul pentru omul și slujitorul său. ”Pierdut era și s-a găsit, mort era și a înviat.” Nu-l mai acuză și nu-l mai trimite cineva în judecată căci s-a întors din căile lui cele rele. Odată ajuns la stadiul învierii, aici sau după marea trecere la cele veșnice nu ești ferit de dureri, de greșeli, de lacrimi, de suferință. Ești scăpat de judecată nu și de dureri. Suferința însă îți devine o fericire prin răbdare căci suferi în Har împreună cu Dumnezeu din iubire pentru cei drepți care suferă prigoniri, ispitiri, loviri și tot felul de nedreptăți și chinuiri. Nu fugi în buncăr și nu te bagi la căldurică ca să te iubești pe tine însuți în nepăsare de alții ca nu cumva să suferi ci rabzi până la extrem orice suferință și nu mai provoci suferință căci dragostea nu ar vrea să cadă și pe toate le rabdă și așa te desăvârșești și te înțelepțești învățând de la Dumnezeu. Înveți să nu mai fugi de cruce, de greu ci să rabzi cât mai mult prin Harul Domnului și nu prin lucrarea egoismului iubirii de sine care face asceze fachirice pentru slavă deșartă de sine folosind răbdarea la cunoaștință spre mândria numelui idolesc de om încrezut, semeț și trufaș. În Creștinism nu fugi de ghinionul și de răul care vine ci îl rabzi, fugi de lume, de păcate, de mândrie, de femeie, de trufie, de desfrânare și de orice prilej de sminteală dar nu fugi de datoriile împlinirii poruncilor lui Dumnezeu cu smerenie și umilință, nu fugi în munți sau în pustie ca să-ți cauți singur mântuirea așa ca lumea, așa ca religiile lumii, care oferă luxul și comoditatea și ”înțelepciunea” iluminaților ca ”vindecare” de stress prin satisfacerea grijilor păgâne ale egoismului ca o țintă, ca un scop, ca un ideal de îmbogățire și de realizare personală și de împlinire a vieții prin muncă și viclenie aplicată cu multă ambiție și invidie și stăruință după trândăvirea de mai trâziu, râvnind după luxul și odihna din concediile în locuri exotice, exclusiviste sau după ieșirea din activitate cu o pensie cât mai mare sau la umbra și siguranța materială a conturilor grase din bănci. Dacă fugi, atunci fugi la mănăstire, în munți sau în pustie ca să nu aduci suferință prin neascultarea și necredința ta și altora căci realizezi că ești prin păcatele și poftele tale o sursă de întuneric și un provocator de dureri, de suferințe și chinuri pentru cei pe care ar fi trebuit să-i iubești și să-i mântuiești prin prezența ta creștină în mijlocul lor. Fugi spre pocăință și nu ca să scapi de răspundere.

Abia acum mi-am dat seama ca Moroco a scris acest mesaj chiar daca a semnat cu Petru7 si imi este cat se poate de limpede ca doar Moroco poate avea atata incrancenare incat sa nu realizeze cum secontrazice singur in afirmatiile aceleiasi fraze.
Dovada este ca Moroco scriind un mesaj si-a multumit lui insusi ca Petru7 l-a citit si pe deasupra l-a si inteles:

În prealabil postat de Moroco

Ma mir ca citeste si mai si intelege cineva ce scriu (sper conform adevarului divin), iti dai si dumneata seama cum fac oamenii ...

Bine-nteles ca el singur s-a intelesfiindca si eu am citit, dar eu n-am inteles.
Oricum, limbajul tau habotnic este inconfundabil, Moroco.
Am boldat(citand doar din prima jumatate) contradictia despre care nu-ti dai seama nici acum, dar iti voi explica despre durere sau lacrimi ca ele nu mai exista dincolo de moarte fiindca sufletul nu mai are trup. Suferinta este legata de trup fiindca toate durerile sufletesti sunt generate de porniri trupesti pe care omul le-a dobandit din viata trupeasca, iar dupa viata trupeasca ele dispar ramanand la inima ca invataturi doar sentimentele(pozitive sau negative) pe care experientele trupesti le-au format. Aceste sentimente din inima genereaza in viata urmatoare cel putin predispozitii, daca nu chiar virtuti sau metehne, in functie de experientele initiale: ziditoare respectiv desarte.

De indata ce omul moare, are loc imediat judecata particulara prin evidentierea aurei sufletesti pe care se vad "increngate" toate faptele vietii sale comparativ cu destinul preconizat anterior si asftel se stabilesc tot atunci coordonatele viitoarei experiente de matuire care vor incepe de indata ce in harta astrala solara va figura o pozitie astrala in deplina concordnata cu destinul recalibrat.
In viata de dupa moarte, sufletul eliberat de "orbirea" trupeasca isi vede imediat in acel mediu minunat contrastul aurei sale murdare si-si da seama ca numai in trup se poate mantui (isi poate curata aura) si nu-si mai doreste altceva decat sa intre cat mai repede in orice trup i se pune la dispozitie ca sa se mantuiasca.
Lui nu i se da sa aleaga nicio varianta, ci i se stabileste fara echivoc la judecata un anumit destin; el stie ce urmeaza sa traiasca, e in cunostinta de cauza cu destinul sau fiindca dincolo sufletul are vedere neingradita(vezi bogatul nemilostiv), insa in trup ajuns el uita absolut tot.