[cristiboss56]

Dreptul Simeon şi proorocită Ana L-au aşteptat toată viaţa pe Mesia şi nu L-au găsit decât la Templu, iar ca o încununare a râvnei lor, Domnul i-a învrednicit nu numai să-L vadă, ci să-L şi poarte pe braţe în casa lui Dumnezeu. Urmând exemplul lor, să păşim cu credinţă sinceră şi cu smerenie în Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, unde avem posibilitatea întâlnirii şi primirii lui Hristos, mai ales în Sfintele Taine. Aici vom fi în măsură nu numai să-L purtăm în braţe, ci şi în sufletul nostru şi în viaţa noastră de zi cu zi, devenind astfel teofori şi hristofori.
Bucuria duhovnicească pe care am trăit-o cu o caldă şi adâncă emoţie cu prilejul Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, „Soarele dreptăţii” şi „Răsăritul cel de sus”, o retrăim acum în această zi de praznic cu aceeaşi intensitate şi evlavie.
Nimic nu poate fi mai evocator decât aducerea Pruncului Iisus la Templul din Ierusalim pentru a fi predat Părintelui Său care „atât de mult a iubit lumea, încât pe însuşi Fiul Său, Cel Unul Născut, L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan III, 16).
Potrivit Legii iudaice, orice femeie, la patruzeci de zile după naştere, trebuia să se prezinte la Templu ca să primească curăţirea prin rugăciunea preotului. Pentru aceasta, ea trebuia să aducă ca dar„un miel de un an ca ardere de tot şi un pui de porumbel sau o turturea, ca jertfă pentru păcat, iar dacă mamei pruncului nu-i va da mâna să aducă un miel, să aducă atunci două turturele sau doi pui de porumbel” (Levitic XII, 6-8).
De asemenea, tot cu acel prilej era rânduiala ca fiecare nou-născut de parte bărbătească să fie închinat Domnului în amintirea eliberării evreilor din robia egipteană. Toate jertfele care se aduceau la Templu aveau menirea să menţină în popor conştiinţa trează a vinovăţiei lor înaintea lui Dumnezeu, ele nefiind capabile să resta*bilească pacea deplină între Creator şi creatură. Voind „să plinească toate după Legea lui Moise” (Luca II, 22), Sfânta Fecioară şi bătrânul Iosif, la patruzeci de zile după Naşterea după trup a Domnului, au luat pe Pruncul Iisus şi s-au dus la Templul din Ierusalim pentru a-L închina Domnului, şi apoi a-L răscumpăra şi a plini toate cele rânduite pentru curăţirea Maicii Sale.
Fiind oameni săraci, ei au adus pentru răscumpărare şi curăţire două turturele sau doi pui de porumbel. Din istorisirea Sfintei Evanghelii aflăm că la Templul din Ierusalim trăia un om drept şi temător de Dumnezeu, pe nume Simeon. Vârsta acestuia depăşea cu mult măsura vârstei unui muritor. O veche tradiţie ne spune că Simeon era unul dintre cei şaptezeci de bărbaţi învăţaţi care pe vremea lui Ptolemeu Filadelful a fost însărcinat să traducă Sfânta Scriptură a Vechiului Testament din limba ebraică în limba greacă. Când a ajuns cu traducerea la proorocia lui Isaia, unde acesta vestea Naşterea lui Mesia dintr-o fecioară: „Iată, fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi se va chema numele Lui Emanuel, care se tâlcuieşte: Cu noi este Dumnezeu" (Isaia VII, 14), Simeon a avut o mare nedumerire şi voia să omită acest pasaj. Atunci, i s-a arătat un înger şi i-a spus să traducă textul integral, înştiinţându-l că nu va muri până ce nu va vedea cu ochii lui pe Pruncul şi pe Fecioara care-L va naşte.
Au trecut anii, oamenii se năşteau, creşteau, îmbătrâneau, mureau, dar dreptul Simeon nu se trecea cu vârsta. Dumnezeu i-a întărit viaţa peste rânduiala firii ca să se poată încredinţa de reali*tatea proorociei lui Isaia. Şi într-adevăr, „la plinirea vremii” acesta a văzut în braţele neprihănitei Fecioare pe Pruncul cel mult aşteptat, pe însuşi Fiul lui Dumnezeu. Atunci, i s-a deschis inima şi cu puterea minţii a cunoscut toată taina mântuirii. A simţit şi a văzut dinainte jertfa sângeroasă de Răscumpărare a neamului omenesc, chemarea neamurilor păgâne la mântuire şi suferinţa grea a Maicii Sale. Inspirat de Duhul Sfânt şi cuprins de un simţământ tainic, acesta s-a apropiat de Maica Domnului şi a luat în braţe pruncul, exclamând: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după Cuvântul Tău, în pace, că văzură ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor, lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului tău, Israel” (Luca II, 29-32). În cuvinte simple şi puţine, dar de un sens adânc şi de o frumuseţe negrăită, asemenea marilor profeţi din Vechiului Testament, el vesteşte misiunea Fiului lui Dumnezeu în lume. Acesta va fi lumina prin care neamurile vor putea cunoaşte pe Dumnezeu, „fiind pus spre căderea şi ridicarea multora din Is*rael, ca un semn ce va stârni împotriviri” (Luca II, 34).
Într-adevăr, în aceşti două mii de ani, mulţi L-au hulit, L-au duşmănit şi L-au batjocorit pe Hristos, neînţelegând scopul şi misiunea Lui de salvare, înnoire şi transfigurare a lumii. Tot atunci, Dreptul Simeon i-a vestit Sfintei Fecioare Măria că prin sufletul ei va trece sabie, anticipând astfel durerea pe care o va trăi la ve*derea Fiului ei, bătut, schingiuit şi răstignit pe cruce.
Alături de Dreptul Simeon l-a întâmpinat şi o femeie văduvă proorocită Ana, fata lui Fanuel din neamul lui Aşer, „în vârstă de 84 ani, care nu se depărta de la Templu, slujind noaptea şi ziua în post şi rugăciune”. Venind şi ea în acel moment şi văzând pe Maica Domnului cu Pruncul în braţe, a recunoscut în El pe Mântuitorul lumii, grăind despre dânsul „celor ce aşteptau mântuirea în Ierusalim”. După ce au plinit toate acestea, losif şi Măria s-au întors în Galileea, în cetatea lor, Nazaret.
Privind acum cu ochii minţii şi ai inimii la acest minunat eveniment din istoria mântuirii, ne întrebăm şi noi astăzi: Oare, putem să-L întâmpinăm şi să-L primim pe Mântuitorul Iisus Hristos aşa cum L-au primit şi întâmpinat Dreptul Simeon şi proorocită Ana?
Desigur, sunt nenumărate căi prin care noi putem ieşi întru întâmpinarea Domnului şi putem găsi şi primi pe Hristos în inima noastră. Fiind Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, El este pretu*tindeni şi întregul univers se face mesager al măreţiei Lui: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria” (Psalmul XVIII, 1).
De asemenea, fiecare avem sădit prin creaţie în sufletul nostru conştiinţa morală, care ne mustră atunci când săvârşim răul şi ne produce alese bucurii când facem binele, dându-ne astfel mărturie despre Dumnezeu. întâlnirea cu Hristos o putem face şi atunci când cercetăm şi mângâiem pe un bolnav, ajutăm pe un sărac, îndreptăm pe un păcătos sau săvârşim o faptă bună faţă de semenii noştri, după cum însuşi Hristos ne mărturiseşte: „Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie mi-aţi făcut” (Matei XXV, 40).
Dreptul Simeon şi proorocită Ana L-au aşteptat toată viaţa pe Mesia şi nu L-au găsit decât la Templu, iar ca o încununare a râvnei lor, Domnul i-a învrednicit nu numai să-L vadă, ci să-L şi poarte pe braţe în casa lui Dumnezeu.
Urmând exemplul lor, să păşim cu credinţă sinceră şi cu smerenie în Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, unde avem posibilitatea întâlnirii şi primirii lui Hristos, mai ales în Sfintele Taine. Aici vom fi în măsură nu numai să-L purtăm în braţe, ci şi în sufletul nostru şi în viaţa noastră de zi cu zi, devenind astfel teofori şi hristofori.
Nu ne rămâne astfel decât să ne supunem şi şă ne predăm lui Dumnezeu, aşa cum ne îndeamnă şi Sfântul Apostol Pavel: Înfăţişaţi-vă pe voi lui Dumnezeu ca vii, sculaţi din morţi şi mădularele voastre ca arme ale dreptăţii lui Dumnezeu” (Romani VI, 3). Purtându-L pe Hristos în noi, El ne va deveni ocrotitor, mân*gâietor şi sprijinitor în viaţă, oferindu-ne posibilitatea de a dobândi viaţa cea veşnică. Amin!
Sursa: Pr. Dorin Zarioiu, (Glasul Bisericii nr. 1-4, 2005)