[dobrin7m]

Cu vreo 20 ani in urma am facut un avort. Era in perioada ratacirii mele, in perioada mea de crestin cu numele. Si in timpul interventiei am fost adormita , anestezie generala. Imi amintesc cum la numaratoarea anestezistului, am pierdut contactul cu lumea inconjuratoare, insa greu de explicat este simtamantul de atunci. Ca si cum acea perioada cat am fost adormita nu am existat. Cand mi-am revenit, constiinta mea, ratiunea mea a reluat totul de unde lasasem. Nu stiam cat timp a trecut, daca a trecut vreun timp anume, daca s-a intamplat ceva cu mine sau nu, simteam ca si cum as fi inchis ochii pentru o clipita si apoi i-am deschis continuandu-mi existenta. Acum privind in urma inteleg: ca un suflet mort in trup viu asta eram.

omul, cand se afla in stare de pacat este mort duhovniceste. traieste iadul inca de pe acest pamant. daca atunci , in timpul acelei interventii muream, de fapt schimbam un fel de moarte cu alta moarte, cu iadul. Prin propriile mele alegeri ma condamnasem la moartea sufleteasca, ma condamnasem la iad. Cred ca mergeam direct in iad fara o judecata particulara ca acel pacatos din vedenia Sf. Macarie, caci ce fapta buna ar fi putut balansa totul anuland pacatul infaptuit?

Insa Domnul s-a milostivit de mine, si mi-a despietrit inima. M-am cait, ma caiesc, am plans si plang. Si acum, dupa 20 ani, cand am fost din nou anesteziata general, o interventie medicala plus biopsie, am avut parte de bucuria iubirii dumnezeiesti, a iubiriii Maicii Domnului, a blandetei sale. Cand am adormit, nu a mai fost intuneric si nimic, nu a mai fost ca o inexistenta ci ca o continuare a vietii plina de blandetea si iubirea Maicii Domnului si a lui Dumnezeu. M-am trezit din anestezie plina de fericire, de incredere si de iubire de Dumnezeu.