Este furtul de adepţi (credincioşi) practicat de unele culte, confesiuni sau secte, în detrimentul Bisericilor tradiţionale sau altor grupări religioase. Furt=infracţiune, deci presupune folosirea unor mijloace necinstite: publicitatea negativă, violenţă, înşelare, şantaj, speculă etc.

Etape:
1. cercetarea terenului (culegerea de informaţii despre credincioşi, preot, viaţa bisericească)
2. răspândirea noii învăţături şi denigrarea celei tradiţionale (publicitatea negativă)
3. catehizarea personală
4. convertirea (botez, jurământ)
Durata: între câteva zile şi câţiva ani
Se intervine (de către misionarul ortodox):

• profilactic
• pe parcursul celor 4 etape
• ulterior acestora

Atenţie: Părăsirea Ortodoxiei nu se face dintr-o dată, ci în urma unui amplu proces prozelitist, care poate dura chiar ani de zile, în care se produce îndoctrinarea cu învăţăturile noii religii – perioadă în care cei în cauză nu abandonează legăturile cu Biserica-mamă decât progresiv. Concomitent, ei poartă discuţii cu preoţi şi teologi slab pregătiţi, care nu reuşesc să combată cu argumente solide, logice, biblice şi patristice obiecţiile sectare puse în discuţie.
Bibliografie: Petraru Gheorghe, Ortodoxie şi prozelitism, Trinitas, Iaşi, 2000; Tănase Laurenţiu, Modalităţile de racolare a noilor adepţi, specifice sectelor religioase, în G.B., 1996, Nr. 1-4.


Din punct de vedere dogmatic, fărâmiţarea religioasă contemporană, cu referire implicită şi la creştinism, îşi are cauza în libertatea greşit înţeleasă de către om, dar lăsată de Creator pentru a arăta perfecţiunea creaţiei (Facere 1, 31).Este vorba, după cum ştim, de o perfecţiune relativă, căci atât omul, cât şi cosmosul, trebuie să răspundă chemării de a parcurge un proces de devenire, de transfigurare, de asemănare cu Dumnezeu după har (în cazul omului).

Sectele şi, în general, toate grupările religioase derivate din creştinismul autentic sunt expresia împlinirii faptice a pildei neghinelor, rostită de Mântuitorul (Matei 13, 24-43), precum şi a profeţiei Sfântului Apostol Pavel: Va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci îşi vor alcătui învăţături după poftele lor, şi-şi vor pleca urechile după basme… (II Timotei 4,3).

Analizând apariţia şi dezvoltarea sectelor şi grupărilor religioase eterodoxe, identificăm mai multe tipuri de cauze:

A.Cauze religioase:

1. Lucrarea vrăjmaşului diavol. Acesta umblă ca un leu răcnind, căutând pe cine să înghită (I Petru 5,8). Ispititorul apare ca şarpe în Eden, dar Tradiţia consemnează şi alte metamorfozări ale lui, mergând până la a lua chip de înger de lumină sau chiar chipul Maicii Domnului. A fost dintru început pierzător de oameni (Ioan 8,44). Una dintre ispitele încercate asupra lui Hristos a fost chiar aceea de a-L îndemna să i se închine.

2.Trufia de a fi lider religios. Este tot o armă veche a diavolului, cu care a încercat să-i convingă pe oameni încă din vechime. În V.T. avem revolta lui Core, Datan şi Abiron – contestatarii lui Aaron şi Moise (Numeri, cap. 16), popii mincinoşi din vremea lui Ilie. În N.T. avem exemplul fariseilor, care-şi arogau, cu făţărnicie, merite religioase, dar pe care Hristos îi înfierează prin celebrele Vai-uri. Hristos însuşi este încercat: De eşti tu Fiul luiDumnezeu… (Matei 4,6). Sfântul Antonie cel Mare este, la rândul său, smerit în urma vedeniei în care i se arată sfinţenia covârşitoare a unui om din lume.

3. Promovarea unor concepte înnoitoare în credinţă. Este una din cauzele religioase importante. De multe ori, creştinismul autentic este acuzat de un tradiţionalism rigid, fiind incapabil să recepteze noi orientări, promovate, însă, cu frenezie de către secte. Ex.: noua pocăinţă, preoţia femeilor, acceptarea cuplurilor homosexuale etc. În trecut, o influenţă majoră o aveau concepţiile filozofice promotoare de înnoiri; astăzi asistăm la o lărgire a paletei de sfere de influenţă asupra religiilor tradiţionale: în Biserici caută să pătrundă diverse cercuri de interese, politice, sociale sau economice, cu tot felul de „reforme”. Ereziile, în general, sunt prezentate drept „concepte înnoitoare” ale credinţei, învăţături noi, pretins „revelate”.

4. Tradiţionalismul exagerat sau credinţa oarbă. Paradoxal, aceasta e o cauză a fărâmiţării religioase, şi nu a păstrării unităţii de credinţă. Bigotismul tradiţionalist, orientarea religioasă care nu e luminată de raţiune favorizează sectarismul. Pe de o parte, creştinul habotnic are tendinţa de a-şi judeca semenii „mai puţin credincioşi” decât el – şi astfel cade în cursa grupărilor anarhice, separatiste sau cu tendinţe centrifuge; pe de altă parte, el nu este cu totul imun la atacurile venite din exterior, din partea sectelor care încearcă să-l „elibereze” de sub „jugul” Tradiţiei.

5. Refuzul adevărului revelat sub formă de dogme. În multe situaţii, formulările dogmatice depăşesc puterea de înţelegere a minţii umane limitate sau vin în contradicţie cu logica omenească (ex.: dogma Sfintei Treimi, dogma unirii ipostatice). Antinomiile şi paradoxurile sunt, însă, numai pentru mintea noastră limitată considerate formulări imperfecte, întrucât la Dumnezeu toate-s cu putinţă (Matei 19,26). Liderii sectari au speculat, însă, acest domeniu şi au propus o altă „ofertă” doctrinară, cu pretinse justificări logice ale afirmaţiilor lor, dar logica lor omenească este în contradicţie flagrantă cu Scriptura şi cu Tradiţia.

6.Necredinţa unor slujitori, care consideră vocaţia preoţească o manifestare folclorică, artistică sau dramatică (teatru – circ). Atenţie şi la evlavia falsă; sectarii ştiu să o deconspire! Magia cu cele sfinte, „deschiderea cărţii”, acatistele cu anumite „scheme” pentru câştig „sigur”, comerţul unor amulete (cum ar fi „Epistoliile” apocrife ş.a.) au efectul de a alimenta atacurile sectelor.