Despre noi - Khalil Gibran
“Când inima îți este un vulcan, cum crezi că ar putea să-ți crească flori din palme?”
“Numai atunci când veți sorbi din râul tăcerii, veți începe cu adevarat să cântați. Și numai când veți fi atins vârful muntelui, veți începe cu adevărat să urcați. Și numai când pămantul vă va cere ce‑i trupesc în voi, veți dansa cu adevărat”
“Ești liber sub soare, sub lună și sub stele; ești liber chiar și atunci când nu există nici soare, nici lună și nici stele; însă ești sclavul celui care te iubește, căci te iubește, și sclavul celui pe care îl iubești, căci îl iubești.”
“Iubirea lui este la fel de simplă ca a Naturii însăși. Nu îți cere să te conformezi, nu-ți cere să alegi, ci te acceptă in realitatea ta – aidoma Naturii.”
“Niciodată nu ne vom putea înțelege până când nu vom fi redus limbajul la doar șapte cuvinte.”
“Dacă nu poți să vezi decât ceea ce lumina îți luminează și nu auzi decât ceea ce îți vestește sunetul, atunci tu nici nu vezi și nici n-auzi cu adevărat.”
“În adâncul inimii mele
Se-aude un cântec fără versuri –
Un cântec ce trăiește
În sămânța inimii mele.
Refuză să se amestece cu cerneala pe pergament;
Îmi învăluie dragostea într-o mantie diafană
Și zboară, dar nu peste buzele mele.
Cum să îl cânt?
Mi-e teamă să nu se amestece cu eternul pământesc;
Cui să îl cânt?
Căci locuiește în casa sufletului meu
De teama urechilor pline de sensibilitate.
Când privesc în mine,
Văd umbra umbrei sale;
Când îmi ating vârful degetelor
Îi simt vibrațiile.
Faptele mâinilor mele îi oglindesc prezența,
Așa cum un lac reflectă stelele strălucitoare;
Lacrimile mele îl dezvăluie,
Așa cum picăturile strălucitoare de rouă
Dezvăluie taina unui trandafir veștejit.
Este un cântec ce s-a născut din contemplație
Și adus la suprafață de către liniște,
Evitat de larmă,
Îmbrățișat de adevăr,
Repetat de vise,
Înțeles de dragoste,
Ascuns de trezire
Și cântat de sufleteste cântecul dragostei.
Ce Cain sau Esaul ar putea să-l cânte?
Este cu mult mai parfumat decât iasomia;
Ce voce l-ar putea înrobi?
Este pecetluit la inimă, ca taina unei fecioare;
Ce coardă l-ar putea face să vibreze?
Cine îndrăznește să uneasă urletul mării
Cu ciripitul unei privighetori?
Cine îndrăznește să asemuiască strigătele unei furtuni
Cu suspinul unui copil?
Cine îndrăznește să spună cu voce tare
Cuvintele pe care numai inima le poate rosti?
Ce ființă omenească îndrăznește să cânte
Cântecul lui Dumnezeu?”
__________________
Prostul este dușmanul a ceea ce nu cunoaște (Ibn Arabi)
|