[sergey]

Reporterul:

Dar ce se întâmplă cu aceştia? Duhul este altul sau sunt bolnavi? Ce se întâmplă? Nu aţi observat?

Şi una şi alta. Şi boli. Iată Jana mereu este bolnavă şi ea a primi paşaportul. Mereu i se întâmplă ceva. Fie capul o doare. Mă sună şi-mi spune, că o doare capul. Şi îi spun: Jana Vasilievna, eu ce ţi-am spus, să nu accepţi, şi tu ce ai făcut?

Părerea mea este şi eu văd asta, că omul devine calm, cu sânge rece. Nu ştiu cum să spun, de parcă ar fi o crimă a minţii. De exemplu, ai paşaport nou şi atunci când vorbeşti despre poruncile lui Dumnezeu, aceştia nu percep. Iar cei care au paşaport vechi, şi ştiu asta chiar din exemplu meu propriu, că atunci când spun cuiva cuvintele părintelui Nicolae, că a spus aşa şi aşa, aceştia imediat percep asta şi îndeplinesc. Sunt receptivi. Iar cei care au paşaport nu mai sunt receptivi. Parcă nu reuşesc să înţeleagă.

Dacă află că noi nu avem paşaport, se enervează pe noi, chiar aşa. Au acest duh al supărării împotriva noastră. Am fost la catedrală şi cunosc acolo pe multe femei, una Maria şi altă femeie care umblă împreună cu aceasta, şi nici nu se uită la noi.

Mă întreabă: De ce nu accepţi paşaportul? I-am spus, că în primul rând nu am fost binecuvântată să accept paşaportul şi nu am dreptul să-l accept.

Cine nu te-a binecuvântat?

I-am răspuns: Părintele duhovnicesc, părintele Nicolae. Părintele nu ne binecuvânta să primim paşapoarte. Aşa că eu nu pot accepta.

Reporterul:

Dar ele nu v-au spus, că cum se poate să procedaţi în acest fel, din moment ce patriarhul a binecuvântat, iar Dvs. nu faceţi ascultare.

Nu. Ele mi-au spus, că părintele deja a murit. Şi eu le-am răspuns, şi ce dată a murit? Binecuvântarea a rămas.

Iar referitor la paşaport, am avut în biserică un bărbat Anatolie, care citea în biserică, se ruga noaptea, dar a acceptat paşaportul acesta nou şi toate actele. Şi eu îmi făceam grijă şi mă rugam, ca Dumnezeu să-mi arate. Şi am văzut, că în timp ce eu găteam masa, foarte mulţi oameni au venit să mă roage să-i hrănesc, iar printre aceştia se afla şi acel bărbat. Aveau hainele ciudate, gri, haine de muncă. Şi m-ama gândit, că atât de mulţi oameni au fost reţinuţi.

Reporterul:

Solicită rugăciuni….

Da. Solicită rugăciuni. Probabil că îi putem salva prin rugăciune.

Poate că nu am dreptate, dar le spun tuturor, să nu accepte paşapoartele. La foarte mulţi am spus şi oricum au acceptat cu toţii paşapoartele. Nu chiar toţi, mai există oameni care nu au acceptat.

Sunt unii oare care în general au venit mai apoi la mine şi m-au rugat să le repet, ca ei să-şi noteze, ca să facă după cum spunea părintele.

Nu sunt cuvintele tale, sunt cuvintele părintelui Nicolae.

Spuneau, că înţeleg, că nu sunt cuvintele mele, şi vor să vieţuiască cum se cuvine.

Iar la cei care au paşapoarte nu poţi să străbaţi.

Reporterul:

Dar pe Dvs. nu vă numesc rascolnici?

Da, ne numesc rascolnici. Ce faceţi, rascolnicilor? ne întreabă. Nu acceptaţi. Vă împotriviţi tuturor.

Mi-a scris o femeie o scrisoare, am citit şi am râs. Că nu trebuie nici să vorbim cu ei, cu cei care au acceptat paşaportul. Eu cred că nu se poate în acest fel. De ce să nu discutăm?

Reporterul:

Nu. Trebuie să comunicăm.

Trebuie să vieţuim în dragoste.

Da. da.

În scrisori adeseori începea, spunând: „Fiică duhovnicească preaiubită, iarăşi m-ai uitat pe mine, mult păcătosul bătrân, nu-mi mai scrii şi nici nu mai treci pe la mine”.

Şi bineînţeles că părintele îi iubea pe toţi.

Atunci când la înmormântare s-a aflat…

Eu cred că pe mine mă iubeşte mai mult. S-a comportat atât de bine cu mine.

Iar atunci când a fost înmormântat, am plecat acasă şi în timp ce mergeam pe drum o femeie a spus: ştiţi, surorilor, acum pot să vă spun, că părintele mă iubeşte cel mai mult. Cealaltă a răspuns: Nu, dragă, pe mine mă iubea cel mai mult părintele.

Eu nu-mi mai amintesc dacă am spus, că pe mine mă iubea cel mai mult.

Părintele a reuşit să ne iubească astfel, încât să nu fie dezbinare. Sau nu ne arăta şi se ruga ca între noi să fie mereu prietenie.

Posibil datorită rugăciunilor părintelui. Şi la fel cum simţeam eu şi păstram această taină, la fel fiecare o păstra. Fără să spună nimănui. Pentru că pentru fiecare era plăcut, că părintele îl iubeşte cel mai mult pe el.

Inima mea este pregătită, Doamne.

S-a păstrat înregistrarea monahiei Rafaila, care avea grijă de chilia părintelui, în care îşi aminteşte cum îndruma părintele Nicolae.

În prezent monahia Rafaila are 94 de ani.

Monahia Rafaila (Maşkovţeva)

M-am trezit dimineaţa, m-am îmbrăcat şi m-am dus la părintele. Şi i-am spus, că mi-au adus o adeverinţă şi probabil că îmi vor aduce să accept paşaportul. Şi noi aveam casa cooperativei şi preşedintele a primit paşapoartele pentru întreaga casă.

Toată bătrânele îmi spuneau, de ce-l chinui pe preşedinte, de ce-l chinui. De ce nu primeşti.

Părintele mi-a spus: Aruncă această hârtie! De ce mi-ai adus-o?

Am aruncat-o în sobă, m-am întors acasă şi Raia, care acum a decedat, mă întreagă, de ce nu primesc paşaportul.

Am răspuns, că nu vreau să primesc. Dacă vreţi, primiţi chiar şi trei şi patru, eu nu voi accepta nici măcar unul.

M-a întrebat, unde locuiesc?

Acasă, am răspuns.

Şi pe al cui pământ?

Am răspuns, că pământul este aşternut picioarelor lui Hristos.

Şi am întrebat: Dar tu unde locuieşti? La Satana în întuneric.

Mi-a spus, că sunt nebună şi nu au ce discuta cu mine.