[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de Iustin45

Avand in vedere ca multi din copii si tinerii zilelor noastre datorita diferitelor dependente digitale au devenit depresivi

Nu aş afirma atât de peremptoriu o asemenea legătură cauză-efect. Mai degrabă decât "dependeţa digitală", eu văd drept cauză a depresiilor de acest fel necredinţa. Nu neapărat necredinţa "totală", cât necredinţa a ceea ce o sintagmă care face modă numeşte un "Dumnezeu personal". Dacă eu cred în Dumnezeu, dar într-un "dumnezeu al filosofilor", acest lucru e insuficient ca să mă apere de sinucidere. Credinţa într-un "dumnezeu al filosofilor" înseamnă credinţa în Ceva Enorm, Părinte Ceresc şi Creator, aşa cum citim în "Luceafărul" lui Eminescu (poezie filosofică studiată în liceu). Ce i-ar păsa unui asemenea Colos Ontologic dacă o gâză ca mine îşi ia zilele? Spre deosebire de aceasta, credinţa într-un Dumnezeu personal care este credinţa creştinului, înseamnă să crezi în Cineva, care, deşi este colosal, s-a făcut pe Sine mic, mic de tot, asumându-şi, definitiv, condiţia umană. De ce a făcut Colosul asta ? Tocmai fiindcă mă iubeşte pe mine atât de mult încât nu vrea să stau, o eternitate, în stare despărţită de El. Pentru asta S-a făcut om, pentru asta s-a lăsat batjocorit, târât într-un proces injust şi omorât pe cruce, în ciuda faptului că ispititorul îi oferise mult mai mult decât o pereche de blugi. Iar metoda cea mai sigură ca să îmi bat eu joc de acest sacrificiu şi să stau departe de Domnul meu şi Dumnezeul meu veac după veac este să îmi iau zilele, adică să îl plesnesc peste sfânta lui faţă cu darul pe care mi l-a dat: darul vieţii.

Mereu m-am intrebat cand am auzit de sinuciderea unui copil, adolescent sau tanar cum e posibil ca ei sa faca asa ceva in conditiile in care au invatat religie ortodoxa la scoala ani de zile? Citind raspunsul unui preot (Pr.Gabriel
,, Chiar si ‘frica” expusa de Sf.Ap.Pavel, noi o explicam copiilor ca o frica de a nu pierde ceva drag, pretios, iubirea si darurile dumnezeiesti;iar iadul ca o lipsa a celor dragi, lipsa a unei comuniuni de iubire.” de pe acest blog http://www.razbointrucuvant.ro/recom...nuale-religie/, am inteles de ce. Oare Hristos in pilda bogatului nemilostiv si a saracului Lazar descrie chinurile iadului ca ,,lipsa celor dragi” cand dimpotriva, bogatul se roaga de Avraam sa-l trimita pe Lazar in lume sa le spuna si fratilor lui ce sa faca pentru a nu ajunge si ei in iad langa el?! Asa numeste Hristos iadul, ca lipsa a comuniunii?! Il numeste: ,,focul cel vesnic unde e scrasnirea dintilor si viermele cel neadormit sau intunericul cel din afara”. Hristos a spus ca ,,in vremurile din urma oamenii nu vor mai urma invatatura cea dreapta ci isi vor face invataturi care sa le gadile auzul''. Cum sa auda omul de iad cand el iubeste aceasta lume? Oare nu-i lipsim pe acesti copii, viitori adulti de a avea frica cea buna de iad cand ei nu mai au respect fata de nici o autoritate si cand ajung in criza, apeleaza la solutia de avarie, sinuciderea?!
De acord ca noi le stim si in acesti termeni dar avand aproape in fiecare clasa un numar de copii care in anumite imprejurari le-a venit gandul sinuciderii, nu putem sa descriem iadul mai frumos decat este descris de Mantuitorul Hristos ca nu cumva copii sa ramana, chipurile, traumatizati cand ei de la 3 ani vad la greu desene animane si filme cu tot felul de monstri, demoni si varcolaci dupa urma carora nu au aproape nimic. Am sa va spun ca le-am povestit elevilor de liceu diferite intamplari din cartile ,,Viata dupa moarte” si la sfarsitul anului cand i-am intrebat daca le-a mai venit vre-un gand de sinucidere, mi-au raspuns ca dupa ce au aflat ce i-ar astepta in iad daca ar fi facut-o, nu le-a mai trecut nici o umbra de gand prin minte, s-au lecuit definitiv. Insusi Sfantul Ioan Gura de Aur in discutia cu filozoful Euvul spune ca cine vrea sa alunge gandul pacatului sa aive mereu in mintea lui gandul la moarte si la iad ca doua maluri intre care merge pe drumul vietii.

Ceea ce dv observaţi aici, în mod atât de just, este un aspect particular al derivei iubiriste a credinţei. La rândul ei, deriva iubiristă se subsumează derivei moderniste, calificată de Sfântul Pius al X-lea "panerezia timpului nostru". Merită citită, deşi relativ stufoasă, întreaga enciclică Pascendi Dominici Gregis (pe care o voi traduce, curând, în română) pentru a vedea cum Sfântul Părinte demontează, element cu element, această panerezie a timpului nostru.

Pe iubirişti, îi recunoaşteţi uşor. Potrivit lor, Dumnezeu nu pedepseşte. Deşi Biblia afirmă de vreo sută patruzeci de ori contrariul. Potrivit lor iadul nu există ca loc, ci se defineşte ca "stare a sufletului". Potrivit lor, un păcat de moarte nu ajunge ca să pierzi mântuirea, ci este nevoie de o "opţiune fundamentală". Dealtfel, nebazându-se pe nimic, ei se hazardează să profeseze drept o învăţătură de credinţă că iadul, dacă nu e complet gol, în orice caz cuprinde mult mai puţin oameni decât raiul. Numai oameni cu "opţiune fundamentală spre rău": or, asemenea oameni, se ştie, nu prea există.

Nu asta a predicat Domnul nostru, nici ucenicii Lui, nu asta ! Spre exemplificare, număraţi (eventual cu ajutorul combinaţiei ctrl F) de câte ori apare cuvântul "iad" în Biblie şi de câte ori cuvântul "rai". Oriunde deschid Cartea, eu nu văd de loc raiul descris ca "stare a sufletului", ci îl văd descris ca "foc al gheenei", "scrâşnirea dinţilor", "întunericul cel mai dinafară", "iazul cel de foc" etc, etc.