[geo.nektarios]

Prin smerenie crestinul isi masoara propria neputinta cu infinitatea dumnezeiasca. Pe cat inainteaza in cunoasterea de sine, pe atat progreseaza in cunoasterea lui Dumnezeu. Prima treapta a smereniei, infatisata in Triod de exemplul vamesului, e o transpunere crestina a adagiului antic "Cunoaste-te pe tine insuti". Viata duhovniceasca apare astfel ca o gnoza autentica, care se intemeiaza nu numai pe puterile mintii si nu urmareste sa stearga distinctia esentiala dintre Creator si creatura, ci, din contra, e intemeiata pe simtul "masurii", adica pe recunoasterea si marturisirea mizeriei sale duhovnicesti, a pacatului si a absentei virtutii. Smerenia vamesului sta in faptul ca el se arata inaintea lui Dumnezeu asa cum este, in recunoasterea faptului ca, nedesavarsit prin fire ca si creatura, el a extins de bunavoie inca si mai mult distanta "infinita" care il separa de Creatorul sau. Ea consta si in implorarea cu lacrimi a milostivirii Dumnezeiesti, ca sa umple acest adanc si sa-i dea iertarea greselilor.
Pentru credinciosul care, angajat pe calea Postului Mare, a daramat zidurile eului sau pentru a atinge o constiinta ce imbratiseaza intreaga natura umana, smerenia va consta din faptul de a se recunoaste foarte precis drept cel mai mare dintre pacatosi. Astfel, dupa ce i-a enumerat pe toti pacatosii Vechiului si Noului Tesatament, sufletul recunoaste la sfarsitul Canonului Mare ca i-a intrecut in ticalosie pacatuind mai mult decat intreaga natura umana. Singura cale de mantuire care ii mai ramane e de a implora milostivirea in ziua Judecatii. "N-a fost in viata pacat, nici fapta, nici rautate, pe care sa nu le fi savarsit eu, Mantuitorule, cu mintea si cu cuvantul, cu vointa si cu gandul, cu stiinta si cu fapta pacatuind ca nimeni altul odinioara".
Pacatosul se recunoaste drept cel mai mare dintre pacatosi pentru faptul de a fi incalcat in chip constient, iar nu din nestiinta legea iubirii. Imnografii insista mult asupra acestei dimensiuni a smereniei ca simt al responsabilitatii universale a fiecaruia, indemnandu-i astfel pe credinciosi spre unul din aspectele cele mai profunde ale Spiritualitatii crestine. Cu cat sfintii sunt mai luminati de har, cu atat se socotesc mai pacatosi si se smeresc si, invers, cu cat coboara in adancul smereniei cu atat sunt mai luminati.
Monahul gaseste calea inaltarii asezandu-se mai prejos decat toti, chiar si decat fapturile necuvantatoare: "Fericit monahul care se socoteste gunoiul tuturor", spunea avva Evagrie. Triodul aplica aceasta invatatura aparent socanta indemnandu-i neincetat pe credinciosi sa recunoasca dimensiunea universala a pacatelor lor personale. Melozii nostri raman insa discreti in ce priveste rolul harului. Ei nu precizeaza ca smerenia creste pe masura contemplatiei si ca arsura pacatului sporeste pe masura luminarii. Aceasta tacere prudenta sa poata fi oare pusa pe seama caracterului "practic" al Triodului? Intr-adevar, aici e vorba mai putin de o invatatura teoretica, cat de faptul de a-i face pe credinciosi sa inainteze in aceasta virtute infatisandu-le in acelasi timp adancimile ei, cat si riscurile amagirii pe care le cuprinde.
Smerenia e singura cale care duce la contemplatie. Intrand in sine insusi pentru a se recunoaste cel dintai dintre pacatosi, monahul gaseste, asadar, in mod paradoxal "calea inaltarii", scara inaltata spre cer:
"Slujindu-se de smerenie ca de o scara, vamesul s-a ridicat la inaltimea cerurilor; in timp ce fariseul, cu putreda usurime a trufiei inaltandu-se s-a coborat in adancul iadului".
Imagine al carei ecou se regaseste in acest faimos citat din Sf.Isaac Sirul: "Sarguieste-te sa intri in camara ta dinauntru si vei vedea camara cereasca, caci una si aceeasi usa deschide contemplarea amandurora. Scara imparatiei e ascunsa inauntrul tau, in sufle.tul tau. Spala-te, asadar, de pacat si vei descoperi treptele pe care sa urci".
Ca si de orice realitate duhovniceasca, de acest paradox al smereniei nu putem da seama decat prin expresii antinomice ca, de exemplu, "smerenia facatoare de inaltare". Imnografii Triodului se straduiesc indeosebi sa dezvolte acest simbolism geometric al smereniei potrivit cuvantului lui Hristos: "Tot cel ce se va inalta pe sine se va smeri, dar cel ce se smereste pe sine se va inalta". Caci, potrivit Sf.Grigorie al Nyssei in timp ce mandria e "un urcus in jos", smerenia e, invers, "o pogorare spre inaltimi".
In alternanta acestor doua momente, pogorarea (sensul "descendent") trebuie sa preceada urcusului (sensului "ascendent"). Fariseul din parabola a fost respins de Dumnezeu fiindca, trufindu-se cu faptele sale, a inversat sensul alternantei; in timp ce vamesul a fost inaltat pentru ca mai intai s-a pogorat. Smerenia unuia l-a condus pana pe culmea virtutii, in timp ce trufia celuilalt l-a facut sa cada din ea.