[kesarion_breb]

continuare

Numai un absolut ca Persoana poate fi curat prin fiinta, si-ti poate da pornirea spre o delicatete a puritatii totale. Daca in paganisim, sacrul era o calitate a lucrurilor, in Vechiul Testament ea a devenit o calitate a persoanei absolute, iar in crestinism si a persoanei umane, in masura in care aceasta se umple de Duhul Sfant, se pnevmatizeaza. Si aceasta datorita faptului ca Persoana absoluta a devenit in Hristos si persoana umana, comunicind celor ce cred in El pe Duhul Sau cel Sfant, sau salasluindu-se in ei. Unui absolut impersonal nu i se poate atribui curatenia in sens propriu, pentru ca curatenia este si o chestiune de intentie, de ganduri, de inferioritate subiectiva, de delicatete in raport cu alte persoane, in actele constiente. Si numai un absolut ea persoana poate fi curat definitiv si total, prin sine insusi, pentru ca e curat prin fiinta, nu prin efort, nu in sens marginit. Numai o persoana ne poate atrage, ne poate trezi un interes real, pentru ca ni se poate preda si i ne putem preda intr-o totala delicatete. Si numai o Persoana absoluta ne poate-atrage interesul absolut si poate exercita asupra noastra o atractie absoluta, voita" si ca atare ne poate face sa i ne predam intr-o sinceritate absoluta, sa ne "consacram" ei.

Predarea aceasta in seama Persoanei absolute este o autojertfire sfintitoare, pentru ca e o autotranscendere absoluta peste tot ce este relativ; orice fiinta umana care se inalta peste sine, renunta la sine, calcand peste ceea ce e egoist, meschin, interes ingust, pofta indreptata pasionat spre un lucru marginit si patima pentru el, se sfinteste. Se sfinteste pentru ca se auto-transcende spre persoana absoluta si din puterea acesteia spre toate persoanele a caror valoare o vede in persoana absoluta. Dar intrucat aceasta autotranscendere e implinirea a ceea ce formeaza aspiratia cea mai intima a fiintei umane, se poate spune ca sfintenia e dintr-un punct de vedere-realizarea cea mai proprie a umanului, descoperirea sanctuarului intim al fiintei sale.

Fiinta umana este sfinta, sau devine sfinta, intrucat se daruieste, se "consacra" Persoanei absolute si prin aceasta se consacra slujirii a tot ce tine ca absolut de Dumnezeu (binele curat, adevarul real, dreptatea adevarata etc.). Actul "consacrarii" sau actul "jertfirii" e un act de preot. Toti cei ce se jertfesc sunt "preoti", ca cei ce ofera persoana lor Persoanei absolute, si "sfinti" ca cei oferiti. Iar intrucat cel ce se daruieste pe sine lui Dumnezeu, daruieste toata lumea lui Dumnezeu, nemaitinand-o pentru sine, toate actele sale si obiectele acestor acte, ca sa coboare asupra, lor dragostea lui Dumnezeu, toate sunt destinate sa devina sfinte. "Prima, principala definitie a fiintei umane, este ca ea este preotul. Ea sta in centrul lumii si o unifica in actul de multumire si de slavire, ce-l aduce lui Dumnezeu, primind lumea de la Dumnezeu si daruind-o lui Dumnezeu, ea transforma viata sa pe care o primeste de la lume, in Dumnezeu, in comuniune cu El".

Toti credinciosii sunt chemati deci sa se imbrace in sfintenia din Dumnezeu, prin fiinta umana, prin deprinderea acesteia de a realiza transcenderea sa spre Persoana absoluta de la toate lucrurile lumii, dar prin toate lucrurile lumii, pe care le foloseste, le priveste si le cerceteaza, dar nu ca si cand ar fi ultimele. Fata de toate ea castiga o delicata puritate in ganduri, in acte, in simtiri, sporind in delicatetea puritatii launtrice, a dezinteresului, a iubirii. Toate isi descopera prin aceasta atitudine a noastra legatura lor misterioasa cu Dumnezeu, toate apar ca daruri ale iubirii de Dumnezeu, facute in noua, pentru ca noi sa vedem aceasta iubire si sa-i raspundem intorcand darul ce ni s-a facut cu pecetea iubirii noastre, iarasi lui Dumnezeu, in mod direct sau prin semenii nostri. Lumea e un semn al reciprocei transcenderi a lui Dumnezeu la noi si a noastra la Dumnezeu prin iubire si prin aceasta e sacra in originea si in destinatia ei, avand sa devina sacra si prin modul nostru curat de a o intrebuinta. E necesar sa-i descoperim aceasta origine sacra si aceasta destinatie spre sfintenie si sa o actualizam si din partea noastra, practicad rostul ei de dar al lui Dumnezeu catre noi si de dar al nostru catre Dumnezeu si intre noi.

Elementele si obiectele sfintite in biserici nu primesc o sfintenie in mod exclusiv pentru ele, care sa le separe de caracterul profan al celorlalte obiecte si elemente ale lumii. Ele sunt sfintite pentru toate obiectele si lucrurile din lume, in mod reprezentativ, data fiind legatura lor cu toate si data fiind sfintirea pe care ne-o cistigam noi insine prin aceasta si pe care trebuie s-o manifestam in mod general fata de toate lucrurile. Prin painea, apa, vinul, untdelemnul, graul, sfintite in biserici, se sfinteste in modul acesta toata painea, apa, vinul, necesare vietii oamenilor si intrebuintate de oameni. Se sfintesc apele raurilor, marilor, lanurile campului, animalele, rodurile pamantului, curtile, casele. Painea euharistica proiecteaza o aura de sfintenie peste orice paine. Daca sunt vase liturgice cu o sfintire speciala, ele primesc aceasta sfintire numai ca instrumente de cult, pentru ca prin cultul adus lui Dumnezeu si deci prin ele sa se sfinteasca toate. Iar preotii primesc o sfintire in calitate de slujitori ai sfintirii tuturor, ca puncte active din care iradiaza sfintenia peste toti. Sfintenia e destinata sa devina o calitate a tuturor si a cosmosului intreg.

Ortodoxia n-a reintrodus despartirea intre sacru si profan, intre supranatural si natural in lume, cum s-a facut in Occident in evul mediu, nici n-a nivelat totul in secular, cum s-a facut mai tarziu prin reactia Reformatiunii, ci a socotit sfintenia compatibila cu viata intregii lumi. Painea naturala cea de toate zilele a fost sfintita, fiind considerata vrednica sa se prefaca in trupul Domnului care hraneste pe om, si vinul in sangele Lui, nerecurgindu-se la azima neobisnuita in uzul cotidian si nici renuntindu-se la vin ; familia a fost sfintita, fiind acceptata ca ambianta intima a preotului ; limba folosita in viata de toate zilele a popoarelor a fost sfintita, fiind primita ca limba de slavire a lui Dumnezeu in cult.

Daca principial sfintenia fiintei umane consta intr-o continua traire a vietii sale si a lumii ca un dar al persoanei transcendente, intors acestei persoane prin transcendere spre ea, dar folosita in acelasi timp de persoana umana, iar daca prin aceasta fiinta umana se realizeaza cu adevarat ca atare, cum se arata in concret aceasta adevarata "omenie" a sfintului ?

In sfant nu exista nimic trivial, nimic grosolan, nimic josnic, nimic cinic, nimic tocit, in el e actualizata, delicatetea, sensibilitatea si nobletea cea mai autentica a umanului. El se caracterizeaza printr-o delicatete ireprosabila, prin cea mai fina sensibilitate, care sesizeaza stari pe care nu le pot sesiza ceilalti, printr-o retinere de la tot ce este impur si neautentic, care s-ar putea numi buna cuviinta exemplara, printr-o atentie fara gres fata de semeni ; el citeste cea mai putin articulatia trebuinta si dorinta reala a semenilor sai si o implineste prompt; din el iradiaza continuu un duh de daruire, de generozitate, de jertfelnicie fata de toti, fara nici o grija de sine, un duh care incalzeste pe ceilalti si le da siguranta ca nu sunt singuri.

Si totusi, nu exista cineva mai smerit, mai simplu, mai neartificial, mai neteatral, mai negrandilocvent, mai "natural" in comportarea lui, acceptand tot ce e cu adevarat omenesc, creand o atmosfera de cuceritoare familiaritate. Uneori isi manifesta faimiliaritatea si intelegerea printr-un umor de-aceeasi delicatete. Nimic de poza, de distanta, aroganta fata de situatiile, de lucrurile si de persoanele cele mai simple socotindu-le pe toate lasate de Dumnezeu ca pe niste daruiri de mare pret si cu un rost pentru noi; nimic de ordinul prezumtiei si al pretentiozitatii, al vointei de a se reliefa, de a se impune. Se face aproape neobservat, aparand numai cand e lipsa de o mangiiere, de o incurajare, de un ajutor. El este cea mai umana si cea mai smerita fiinta si in "acelasi timp o aparitie neobisnuita, uimitoare, prilejuind celorlalti sentimentul descoperirii adevarate a umanului in el si in ei. Caci este cel mai apropiat si in acelasi timp, fara sa vrea, cel mai impunator, cel ce atrage atentia cel mai mult, fara sa vrea. Iti devine cel mai intim dintre toti si cel mai intelegator si te simti cum nu se poarte mai bine linga el, sau mai la larg, si in acelasi timp te strimtoreaza, facindu-te sati vezi slabiciunile si greselile tale te copleseste cu maretia simpla a puritatii si cu caldura -bunatatii Lui si te face sa te rusinezi de starea ta coborita de la umanitatea adevarata, de artificialitatea si nedelicatetea ta, si sa te temi de impuritatea, nevrednicia si (meschinaria ta, care iese puternic in relief, in comparatia ce o faci, fara sa vrei, intre tine si el. Nu exercita nici o forta lumeasca, nu da nici o porunca cu severitate, dar simti in El o fermitate si o neincovoiere mai presus de orice tensiune si crispare in convingerile Lui, in viata Lui, in opiniile si in sfaturile pe vare le da, incit parerea Lui despre ceea ce ar trebui sa faci, exprimata cit se poate de voalat si delicat, iti devine o porunca pentru a carei implinire esti in stare de orice efort si sacrificiu.