[laurastifter]

Deosebit de interesante informaţii!
Felicitări pentru iniţierea acestui topic, Ioanna!

Aşa cum a explicat vrednicul de pomenire părinte Bartolomeu Anania, cei care încearcă să combată credinţa noastră nu pot contesta existenţa istorică a Domnului nostru Iisus Hristos, dar se străduiesc să-I nege divinitatea. Fiind întru totul "robii înţelesurilor celor slabe ale lumii", aceşti semeni ai noştri învinşi de întunericul necredinţei sunt incapabili de a accepta adevărul că Omul Iisus, Cel Care a trăit în lumea noastră, într-o neînsemnată provincie a Imperiului Roman, este Însuşi Dumnezeu Cel veşnic, Creatorul universului. În acest sens, Sfântul Ioan Damaschin evidenţia, în scrierile sale, faptul că Fiul lui Dumnezeu, întrupându-Se, a devenit într-o atât de mare măsură asemenea nouă, încât celor necredincioşi li s-a părut că El nu este Dumnezeu. Atât de puternică este dragostea lui Hristos faţă de noi!

Mulţi dintre atei şi sceptici acceptă cu uşurinţă ideea că Iisus a fost o personalitate unică în istorie, un înţelept, un renumit întemeietor de religie, chiar un sfânt prooroc. Dar capacitatea de a crede că Iisus Hristos Cel istoric este Aceeaşi Persoană cu Stăpânul şi Creatorul istoriei constituie un dar, un efect al conlucrării dintre harul divin şi voinţa nestrămutată a omului de a se încredinţa în mod necondiţionat, împotriva evidenţei (în aparenţă) cuvântului lui Dumnezeu.
Oare cauza apariţiei ereziilor hristologice din primele secole ale istoriei Bisericii nu a fost tocmai refuzul unora dintre teologi de a crede în ceea ce raţiunea umană este incapabilă să înţeleagă? De ce Arie a contestat dumnezeirea Mântuitorului? De ce alte erezii (precum apolinarismul şi monofizitismul), în diverse forme, se îndoiau de realitatea şi deplinătatea firii Sale omeneşti? De ce nestorienilor le-a fost imposibil să înţeleagă unicitatea Persoanei divino-umane a lui Hristos Dumnezeu? Tocmai pentru că, aşa cum a arătat în nenumărate rânduri Sfântul Apostol Pavel, "înţelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui Dumnezeu" şi "omul firesc nu primeşte cele ale duhului, căci pentru el sunt nebunie şi nu poate să le înţeleagă, fiindcă ele se judecă duhovniceşte". Cei care îşi idolatrizează propria raţiune, refuzând să se încreadă în Creatorul acesteia, încearcă să-L încadreze pe Dumnezeu în definiţiile formulate de ei, uitând că Fiinţa Sa este infinită, iar noi... cu toate ideile noastre, cu planurile şi idealurile noastre... rămânem doar "muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul".
Iisus Hristos este Dumnezeu-Omul. Cum S-a săvârşit întruparea Sa? Cum a putut rămâne o Persoană unică, având două firi (dumnezeiască şi omenească)? Cum a murit pe cruce El, Creatorul vieţii? Cum a înviat şi cum S-a înălţat la cer? Ce înseamnă "cer"? Toate aceste întrebări, deşi pot fi parţial explicate, rămân taine ale Divinităţii... pe care le vom înţelege atunci când "va veni ceea ce este desăvârşit" şi "ceea ce este în parte se va desfiinţa", precum ne încredinţează, inspirat fiind de Duhul Sfânt, Apostolul Pavel.
De aceea, având convingerea simplă şi neclintită că Tatăl nostru nu ne-a minţit, putem păstra pentru totdeauna în inimi credinţa cea mântuitoare în Domnul Iisus Hristos, Dumnezeul nostru şi - îndrăznesc a spune - "Cel mai intim cunoscut" (Paul Evdokimov), Prietenul adevărat şi statornic, Lumina vieţii creştinilor şi "Mirele Cel veşnic al sufletelor noastre" (Sf. Serafim de Sarov). El "ieri şi azi şi în veci este Acelaşi" (Evrei 13, 8) şi niciun argument al "filosofiei" şi "ştiinţei" veacului acestuia nu va putea stinge vreodată lumina credinţei din sufletele adevăraţilor creştini.

Slavă lui Hristos pentru toate, pentru ceea ce ştim şi pentru ceea ce încă nu ştim despre El!

"Iisus Hristos este eternitatea care punctează istoria." (Petre Ţuţea)