Ma tem ca nu e deloc asa. Atat la noi in tara cat si in alte locuri se fac (nu de azi, de ieri) afaceri foarte serioase, adica foarte dureroase (si nu pe bani putini!), cu copiii. Puiul de om a ajuns o marfa buna.
Din pacate, pentru ca lumea s-a desteptat foarte, aceste tranzactii cu carne si suflet de om se fac cu acte in regula, sub obladuirea multora...
Eu am lucrat intr-un birou unde, chiar daca nu se faceau astfel de afaceri (in primul rand pentru ca eram un departament minor, axat pe gasirea parintilor disparuti si pe vizite la domiciliul minorilor, secundar pe consiliere), patrundeau si unele vesti despre ce se facea in alte birouri, in alte institutii... Nu era barfa nefondata, va asigur. Ci barfa... cu temei.
Pe de alta parte, in cazul acesta ca parte vatamata, am primit un raspuns intre patru ochi de la unul dintre cei mai inalti functionari in instutitiile de protectie a copilului, care suna cam asa: imi pare rau, stiu ca ai dreptate dar nu putem face nimic. Nu vreti sa stiti ce poate simti un tata cand i se spune ca are dreptate (adica ce i se intampla copilului e cu adevarat foarte rau si ca ar trebui intervenit pentru o solutie) dar ca, asta e, du-te si tu si te resemneaza nitel, consoleaza-te sau fa ce vrei.
Nu vreti sa stiti nici ce face, pe fondul a ce simte.
Mai bine lasati sa treaca putina vreme pana se mai strang date si apoi o sa aveti, poate, o noua intelegere asupra acestor intamplari triste.