Demetrius, am priceput desigur cam unde bate Iustin, printre randuri se vede clar atitudinea lui, care in principiu e binevenita.
Am luat, totusi, un pic in tarbaca modul in care a ales sa se exprime.
Mai intai, pentru a nu cadea noi in sistemul de credinte si practici orientale (unde e la mare pret treaba cu eul care se cere lepadat), sa ne amintim ca in Biserica ne preocupa despatimirea si pocainta (metanoia). Ce este ea in doua vorbe? Curatirea eului, mai intai, de patimi, de atasamente idolesti. Dar poate lumea nu stie ce e acela eu... Ca nu merge lumea la scoala etc. Si ca sunt carti dubioase foarte care mutileaza lucrurile simple si importante printre care se afla si conceptul de "eu". Pai, eul nu e altceva decat nucleul fiintei noastre constiente, care ne reprezinta in tot ce suntem noi ca persoana, un ansamblu/construct/subsistem al personalitatii (al fiintei noastre) format din cognitii, sentimente, tipare/scheme de comportament, valori, norme si reguli, tot felul de scheme mintale pe care le-am dobandit in dezvoltarea noastra sufleteasca din frageda pruncie etc. Eul este nucleul personalitatii noastre, forul nostru intim cel mai pregnant, sediul vietii constiente si al actiunilor voluntare etc. Patologia eului consta si se manifesta in varii moduri (sunt carti intregi care descriu aceasta, se studiaza in psihologie si psihiatrie, precum si in cartile duhovnicesti), inutil de spus ca nu poate fi prezentata aici, nici macar schitata, pentru ca domeniul tulburarilor eului este foarte vast, abia poate fi schitat intr-un tratat serios.

Ceea ce sustine Biserica in legatura cu eul omenesc e de rezumat, cu totul simplu si chiar simplist (dar ce se poate scrie doar in cateva cuvinte?), astfel:
a) sa veghem ca eul nostru sa nu fie rupt de Dumnezeu, implicit de Biserica; sa avem gandirea, simtirea (sentimentele), vointa si actiunile mereu inaintea lui Dumnezeu, cu dragoste de Dumnezeu si de aproapele, cu evlavie, cu frica de Dumnezeu;
b) sa praticam nevointa, asceza crestina, dupa puteri si cerind in ajutor harul lui Dumnezeu, astfel incat treptat eul nostru sa se lepede de obisnuintele pacatoase (ale gandirii, simtirii, voirii, actiunii) si sa prinda puteri noi in ceea ce numim indeobste pocainta/metanoia.

In Biserica noi lucram, cu harul lui Dumnezeu, innoirea mintii, curatirea de patimi, IAR NU abolirea mintii si alte dracovenii. Eul si mintea (concepte si realitati inseparabile) nu ni se cere de catre Hristos sa le lepadam CI SA LE CONVERTIM, lepadind patimile in schimb, griljile, "toate ale noastre". Hristos nu invita la golire de personalitate, ci la asezarea personalitatii sub har, prin asceza, in Biserica. Adica la SFINTIREA EI, SFINTIREA OMULUI.

Budhismul (spre care am vazut ca tinde iubiristul Iustin in amestecul lui dulceag care mai cuprinde si destul New-Age si multe altele, in ciuda faptului ca el se declara ortodox, cum poate chiar i se pare ca este si cum poate ca omul chiar se straduieste sa devina, cinste lui in acest caz!) insa sustine dracovenii. Si dupa cum stim multi au experimentat schizofrenia si alte nenorociri urmind "invatatura" budhista a aruncarii, desfiintari ieului, cu tot cu mortificarile lor etc. Asceza crestina nu este asceza budhista. Cine nu intelege asta, din studiu si din practica, e cu siguranta in mare pericol sufletesc. Se stie, nu aduc eu vreo noutate, doar reamintesc.

Cumsecadenia iubirista si melanjul cu budhismul si alte continuturi new-age sunt pur si simplu ingrediente straine de "painea noastra cea spre Fiinta".

Asta am vrut sa spun, pe scurt in rapida replica la textul (ambiguu si confuz al) lui Iustin.

Cat despre apelul lui la bunavointa si pace si dragoste si toate cele... Nu m-am impotrivit niciodata, insa mai avem si alte criterii in Biserica. Greu e ca ni se cere sa le aplicam SIMULTAN, iar noi ne facem ca nu vedem cand una, cand alta, dupa cum ne place...