am avut si uneori am si eu aceiasi problema.......de multe ori rational gadensc ca nu exista fericire in afara lui Hristos si ca degeaba intalnesc pe oricine daca nu il am pe El sau invers ca pot sa fiu in pustia pustiilor dar daca sunt cu El fericirea e inimaginabila si deplina si nimeni nu mai poate adauga nimic la ea ....si oricum numai fiind cu El poti sa fii cu adevarat cu ceialalti...indiferent unde esti, indiferent daca mai esti cu cineva sau nu, etc......numai ca desi rational gandesc asa de simtit de multe ori simt cu totul altfel...o lipsa totala de interes fata de persoana lui Hristos si o nostalgie profunda fata de fata pe care inca nu am intalnit-o sau poate nu o voi intalni sau fata de niste potentiali prieteni mai pe aceiasi lungime de unda cu mine etc....si gandindu-ma la aceasta diferenta intre ce gandesti si ce simti..intre diferenta dintre minte si inima ma duce gandul la ceea ce se intampla cu cei foarte imbunatatiti duhovniceste cand spun rugaciunea inimii : "li se coboara mintea in inima"......sunt sigur ca asta avem de facut si noi cand ne cuprinde depresia...sa luam gandurile alea pe care rational le acceptam dar care nu trezesc nici o simtire si sa le coboram in inima...si ma gandesc ca pe langa asceza propriu zisa asta se poate face doar printr-un mare efort de vointa ...adica auntci cand te cuprinde depresia sa te fortezi din rasputeri sa iti indrepti cugetele si nadejdea catre Hristos....asa neatragator sau insipid cum iti poate aparea El in momentul respectiv....ca sa nu ma acuze nimeni de blasfemii poate ar trebui sa lamuresc un pic faza cu insipiditatea.....fiind sincer cu mine am observat ca in toate momentele astea de depresie desi rational stiu ca Hristos este lumina si iubire infinita la nivelul simtirii Il percep ca fiind lipsit de orice dezirabilitate...insipid cum s-ar spune....si cu atat mai mult atunci trebuie sa te stradui din rasputeri sa iti indrepti toata fiinta spre El