Gasesc in pilda smochinului mai ales un prilej pe care Mantuitorul il foloseste pentru a descoperi PUTEREA MESIANICA, cu impact INCLUSIV LA NIVELUL VIETII VAZUTE. Concret. Dincolo de orice indoiala.
Cei din jurul Sau isi faceau tot felul de pareri, nu pricepeau cu adevarat Cine se afla printre ei. Inca bajbaiau, presupuneau, se indoiau...(lucrarea Descoperirii a fost facuta in trepte)

Cred ca Mantuitorul le-a ridicat inca un pic din valul care le acoperea ochii mintii.
Pentru EI a intervenit, in primul rand, in acel moment. Ca sa priceapa inca mai mult mesajul sfintitor : EU SUNT!+


P.S.
Ma intreb uneori, ce as face daca s-ar intampla ca unul sau toti copiii mei sa nu ma mai recunoasca. Sa innebuneasca subit, ca sa zic asa, si sa se uite la mine ca la un strain, cu ochi straini. Si tot ce decurge de aici, de pilda sa nu imi mai urmeze sfatul de a fi atenti la semafor. Sa se mire daca intru in casa lor, sa se mire daca stau cu ei la masa. Si sa creada, vai, ca altcineva le e tatal... Sau ca nu au tata... Sau ca au avut dar i-a parasit...
Ce as putea sa fac?...
E o situatie cumplita... Sfasietoare pentru dragostea mea de parinte.

Cam asa cred ca sunt eu fata de Tatal nostru din Ceruri: sunt un copil nebun, care nu-si mai recunoaste Tatal.
Da, discut despre El, am auzit ca e Tatal meu, am citit DAR EU NU IL RECUNOSC, nu strig din tot sufletul, cu toata iubirea, dincolo de orice indoiala: TATA!!!
Ca nebunia sa fie deplina, iata cum sunt eu: nu numai ca discut, aud despre El ca e Tatal meu, ci mult mai mult - citesc mii de pagini despre El si Dragostea Lui, aprind candele, luminari, aduc laude, cant, plang, ma alatur altora care fac aceleasi lucruri, ma abtin, postesc, ascult, indemn, ma las indemnat s.a.m.d. DAR NU IL RECUNOSC, NU STRIG CATRE EL DIN PREAPLINUL INIMII: TATA!!!

Apoi imi trece... o clipa nebunia imi trece ... un fulger isi face loc prin zidul meu pentru o clipa... Nu apuc sa strig TATA!, dar dupa ce trece clipa ramane in mine, o vreme, dulcele de nespus al strigatului sufletului meu care A SOPTIT: TATA!!!

Ei, cu asa copil bolnav, m-as stradui, cu multa si delicata rabdare, sa ii sporesc clipa rara in care ma recunoaste. As cersi la picioarele lui, daca l-ar ajuta, doar-doar m-ar recunoaste. Spre binele lui, spre mangaierea si odihna mea... As fi, cu adevarat, multumit: copiii mei sunt sanatosi, in sfarsit! Ce poate fi mai frumos pentru un parinte pamantesc?...