[Igor_Paslusnik]

Interesul pentru Augustin se dezvoltă în secolele al XIII-lea şi al XIV-lea, când autori precum Maxim Planoudes, fraţii Kydones, şi Manuel Kalekas tradus şi a studiat operele sale. Manuel Kalekas a fost anatematizat de către Sinoadele Ortodoxe greceşti din secolul al XIV-lea, împreună cu Varlaam şi Akindynos, a cărui teologie a fost vădită de ereziile augustiniene.
Odată cu căderea Constantinopolului, grecii bogaţi au fugit în Occident, unde fiii lor au fost educaţi în universităţile europene apusene. Un nou interes pentru Augustin s-a trezit, căci teologia apusului era foarte săracă. În secolul al XVII-lea, Augustin a început să atragă atenţia unor ortodocşi de Est. În timpul lui Petru cel Mare (1672-1725) şi dragostea lui pentru toate lucrurile occidentale, Augustin a fost introdus în seminariile ruşilor. În cazul în care Patriarhul Chiril Lukaris (1660-1702) cu concepţii calvine, a scris Mărturisirea de credinţă, el a împrumutat masiv de la ideile lui Augustin. Această carte a fost condamnat că o colecţie de inovaţii occidentale de Sinoadele Ortodoxe din Constantinopol (1638, 1672), Jassey (1641-2), şi Betleem (1672). La baza lucrării lui Lukaris, stă o întreagă teologie calvină, care, în calitate de argumentează calvinismul, fără a-l numi, pentru că Lukaris a studiat calvinismul. Nu este ceva mai mult decât o prezentare sistematizată a augustinismului.
Sfântul Nicodim Aghioritul (1749-1809) este cel care alege şi citează pasaje augustiniene, unde, impresionat de frumuseţea lor, îl plasează pe Augustin în sinaxarele greceşti, pomenit pe 15 iunie, dar pentru că Biserica nu avea temelie de niciun fel pentru Augustin, îl va numi cu apelativul Fericit, iar Mihail Kritoboulos, îi va alcătui un tropar. Sfântul Nicodim Aghioritul va presupune că ereziile dogmatice ale lui Augustin au fost introduse intenţionat în texte, însă nimeni încă din timpul lui Augustin, nu ar fi vreodată niciun interes în acest motiv, căci se migra spre limba greacă, în scrieri, manuscrise, la toate universităţile de renume din Răsărit. În baza sinaxarului grecesc al Sfântului Nicodim Aghioritul, Biserica Ortodoxă a Greciei în anul 1968, îl va adaugă în calendarul ortodox, cu apelativul de Fericitul Augustin, urmându-i exemplul şi alte Biserici Ortodoxe autocefale. (Op. Cit. Azkoul, p. 46.)

I.11.a) Prima erezie a lui Augustin: Filioque

Augustin este fără îndoială autorul lui Filioque, erezia care a tăiat mlădiţă Apusului din Biserica Adevărului. După al ÎI-lea Sfânt Sinod Ecumenic, Augustin învaţă: Dumnezeu Tatăl, este originea de unde Cuvântul a fost născut, din care Sfântul Duh purcede în principal. Spun în principal, că să se poată înţelege că Sfântul Duh purcede şi din Fiul, că şi din Tatăl. (De Trinitate, 15, 16, 29.) De asemenea afirmă: Sfântul Duh nu purcede din Tatăl în Fiul şi apoi din Fiul la sfinţirea noastră, ci purcede din amândoi, Tatăl şi Fiul, în acelaşi timp, deşi tatăl i-a dat Fiului purcederea Sfântului Duh, cum purcede şi din Tatăl, şi aşa purcede şi din Fiul. (De Trinitate, 15, 27.) Acestea contrazic Ioan 15, 26, verset pe care Augustin ar fi trebuit să-l ştie. Sfântul Fotie cel Mare, în uluitoarea să carte Mistagogia Sfântului Duh, combatandu-l pe Augustin, spune că doctrina Filioque, desfiinţează Sfânta Treime şi o face Sfânta Doime, dând aceaşi putere la amândoi. (Mistagogia Sfântului Duh, Sfântul Fotie al Constantinopolului, ed. Polirom, 2013, ed. bilingvă, pag. 97 i 99) Augustin spune că Tatăl pierde ceea ce-l face pe Tatăl, izvorul tuturor lucrurilor. Astfel Tatăl pierde ceea ce-L face Tată şi Fiul are o putere nouă adăugată ipostasului Sau, astfel avem doi Tati şi niciun Fiu, sau doi Fii şi niciun Tată, făcându-l pe Fiu, astfel, mai mare şi nu egal cu Sfântul Duh, Sfântul Duh devenind creat (De Trinitate 64, 63.) sau creatură, mă întreb ce poate fi mai blasfemiator şi în mai mare nebunie decât aceste afirmaţii? Sfântul Fotie spune că aceste afirmaţii sunt de la diavol şi vrăjmaşii rasei umane. (Op. Cit. Mistagogia, punctul 17, pag. 99.)
Fundamentul pe care se întemeiază dogmă filioque este construit că urmare a unei neînţelegeri a Sfintei Scripturi, o greşeală care a fost răspândită în vremea lui Carol zis cel Mare de către teologiile ignoranţe. Într-un fragment din Sfânta Evanghelie după Ioan, Domnul spune în chip limpede că Sfântul Duh purcede de la Tatăl (Ioan 15,26). Iată textul: Iar când va veni Mângâietorul, pre Care Eu voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Carele de la Tatăl se purcede, Acela va mărturisi pentru mine. De-Dumnezeu-Purtătorii Părinţi ai Bisericii împreună-glăsuiesc în omiliile la acest fragment (Consensum Patrum). Ei toţi fac o deosebire între frază Sfântul Duh, Carele de la Tatăl purcede ce se referă la purcederea veşnică a Sfântului Duh de la Tatăl, şi frază pre Care Eu voi trimite vouă ce se referă nu la relaţia veşnică din sânul vieţii tainice a Sfintei Treimi, ci numai la trimiterea temporară a Sfântului Duh de către Fiul în timp, în istoria omenirii, că parte din iconomia mântuirii noastre. Această trimitere a avut loc în ziua Cincizecimii când Duhul a împlinit făgăduinţă făcută de Fiul Apostolilor Săi. Această trimitere sau slujire a Sfântului Duh este înfăptuită de Fiul că o iconomie, iar Augustin o foloseşte că pe un argument pentru a susţine purcederea Sfântului Duh atât de la Tatăl cât şi de la Fiul, adică dublă purcedere că parte integrantă din viaţă lăuntrică veşnică a Sfintei Treimi. El uneori mai remarcă faptul că Sfântul Duh ar purcede de la celelalte două Persoane Dumnezeieşti că dintr-un unic principiu.
Interpretarea această, după cum se vede, este surprinzător de străină şi vădit potrivnică Tradiţiei Ortodoxe a Părinţilor. Dar aici este paradoxul: tocmai pentru că este atât de grosolană această interpretare, unii Sfinţi Părinţi au refuzat să creadă că un autor clasic şi atât de respectat că Augustin ar fi putut gândi o astfel de învăţătură. Sfântul Marcu al Efesului de pildă, a spus că era sigur că operele lui Augustin au fost falsificate prin interpolari ulterioare. Alţii au încercat să interpreteze aceste scrieri chiar în sens Ortodox. De asemenea ştim sigur că această doctrina nu va pătrunde decât târziu în Apus, pentru că în secolul VII Sfântul Maxim Mărturisitorul, în vestită să Epistolă către Marin afirmă că în vremea să în Apus oamenii Romei făceau bine deosebirea dintre purcederea veşnică a Sfântului Duh de la Tatăl şi trimiterea Sfântului Duh de către Tatăl şi Fiul, împreună lucrând în iconomia mântuirii noastre. Cei ce au impus învăţătură augustiniană şi confuzia dintre purcederea veşnică şi trimiterea temporară sunt teologii franci, care nu cunoşteau nici măcar noţiuni elementare din teologia Părinţilor.