Citat:
În prealabil postat de Noesisaa
In experienta mea, daca incepi sa debitezi unor oameni necunoscatori intre ale ortodoxiei, sau chiar a crestinismului in general, despre ce post aspru tii, si cum refuzi politicos sa gusti din mancarea lor, in general raman cu impresia ca noi suntem din astia ciudati care avem tot felul de reguli ciudate, si in general, nu devine mai nimeni mai interesat de ortodoxie ca urmare a explicatiei tale, cat ar fi de cu diplomatie si tact, despre post. Dar in fine, asta e experienta mea, o fi altfel la altii.
|
Pai si ar deveni interesat de ortodoxie daca nu am spune nimic si am gusta din "halca de carne"? :)
Eu cred ca, de fapt, nu vrem sa postim. Aici e problema. Imi amintesc aici de cum am ajuns eu, intr-o anumita situatie (si in cate si mai cate altele) sa refuz mana intinsa de Dumnezeu. Era in ziua Taierii Capului Sfantului Ioan Botezatorul, zi in care se tine post aspru. Spre seara am decis sa merg la ziua de nastere a unui prieten, desi puteam foarte bine sa stau acasa, obligatia nefiind chiar atat de mare. La un moment dat s-a adus si tortul, ca la orice zi de nastere. Si atunci am inceput sa ma gandesc "ce e de facut acum?", pentru ca nu puteam sa refuz eu singur sa mananc, cand toti ceilalti mancau. Puteam sa-l supar pe sarbatorit. M-am rugat asa in gand, dar foarte putin. Ziceam"Doamne, scapa-ma!", dar in mintea mea incepeam sa incuviintez acest "mic" pogoramant, invocand muuulte multe motive (ca toate motivele pe care le invocam atunci cand nu mai vrem sa postim). Fara sa cantaresc in vreun fel situatia, cu mintea limpede, m-am hotarat ca trebuie sa mananc. De cate ori nu "trebuie" sa facem stiu eu ce pacat...
Am primit felia si am inceput sa mananc. Mari remuscari nu simteam, pentru ca diavolul imi aducea ganduri de genul "Lasa, mananca linistit, Dumnezeu le iarta pe toate, important e sa se bucure sarbatoritul...". Dupa aceea m-am uitat la ultima persoana care statea la masa, persoana care a refuzat cu politete felia de tort, invocand o durere de stomac. Sarbatoritul nu s-a suparat absolut deloc, ba chiar a cautat sa se ingrijeasca de acel invitat, sa-i aduca ceva mai usor de mancat, sau un medicament.
Mai tarziu, la spovedanie, duhovnicul mi-a spus doar atat:
"Omul trebuie sa astepte, in primul rand, decizia lui Dumnezeu".
Daca am vrea sa postim cu adevarat, si daca ne-am ruga mai mult, Dumnezeu ne-ar scapa atat din ispite, cat si din aceste situatii neplacute, care ne par, noua oamenilor, "inevitabile". "Dai vointa, iei putere!" :)
Post binecuvantat!