[Lucemferre]

În prealabil postat de sofia_78

Spunea ca cei ce n-au duhovnic foarte greu se vor mantui, iar cei ce l-au gasit pe unul care sa-i indrume bine, sa faca ascultare de el si pot spera sigur la mantuire.

Nu duhovnicul e necesar mântuirii, ci credinţa în Dumnezeu şi dragostea curată. Duhovnicul îl ai ca să-ţi mărturiseşti păcatele. Duhovnic bun e cel care te învaţă să iubeşti dezinteresat, cel care te învaţă că pentru a-l iubi pe celălalt, trebuie mai întâi să te iubeşti pe tine, dar nu cu o dragoste narcisistă care să te facă să-i desconsideri pe alţii, ci cu o iubire care să te facă să-i mulţumeşti lui Dumnezeu că te-a creat. Când ajungi să îţi iubeşti propria persoana, fără a cădea în extrema autosuficienţei (că eşti destul de bun şi că sunt alţii mai păcătoşi ca tine), deci căutând pe cât de mult să elimini orice manifestare egoistă din comportament, ajungi să-ţi iubeşti şi aproapele dezinteresat, pentru că ştii că Dumnezeu te iubeşte şi nu mai ai nevoie de nimic de la altcineva. Şi dacă El te iubeşte, tu de ce te-ai urî? Mulţi, din dorinţa de a urî păcatul, ajung să se urască pe ei înşişi. O dată ce începi să te stimezi vei căuta cu tot dinadinsul să faci bine, ca să ai in continuare ce iubi la tine. Dar, accentuez, e vorba de o dragoste smerită, inocentă, pură ca a unui copil lipsit de orice formă de mândrie. Dacă nu renunţi la mândrie, cazi în dragostea narcisică. Mândrie, însă, nu e atunci când te gândeşti că eşti cineva, ci atunci când afirmi că eşti cineva în comparaţie cu altul.
Un duhovnic care îţi spune să te consideri un vierme e lipsit de tact pentru că te arunca pe o cale ce duce către depresie.

apoi sa faca ascultare de tot ce-i spune duhovnicul, ca prin gura sa vorbeste Dumnezeu

Dumnezeu a vorbit prin gura profeţilor, lui Hristos, Apostolilor şi a celor care s-au bucurat de daruri de natură divină.
Prin gura unor preoţi vorbesc mai mult (decât Apostolii şi Hristos) autorii unori cărţi, profesorii prin gura cărora, urmând firul istoric, au vorbit persoane declarate, ulterior, sfinte, dar care, dintr-o dragoste foarte mare faţă de Dumnezeu au creat unele legi,canoane prin care credinciosul să-şi arate evlavia faţă de Creator, dar care, ca formă de manifestare, se apropie mai mult de obiceiurile din Vechiul Testament. Iar dacă aruncăm o privire prin el, observăm o serie de practici care ţin mai mult de "formă" decât de "esenţă", credinciosul executându-le, după o perioada de timp, mecanic (precum metaniile sau cititul acatistelor lungi timp de 40 de zile), neputând să pătrundă înţelesul profund al celor scrise care îndemnau la dragoste, ce-i drept, şi din cauza formei imperative sub care a fost enunţat intreg Vechiul Testament.

la Proscomidie, unde ptr cei pomeniti si spovediti toate pacatele li se sterg,

Păcatele ţi s-au şters la spovedanie. La Proscomidie eşti doar pomenit

pierzi Duhul Sfant

Nu poţi să pierzi Duhul Sfânt pentru că nu ai cum să pierzi botezul.

"Doamne Iisuse Hristoase Fiul Lui Dumnezeu miluieste-ma pe mine pacatosul" (zisa in orice clipa in minte de cat mai multe ori in minte, lucrand, mancand, stand, dormind etc)

Într-adevăr, Sf. Apostol Pavel ne îndeamnă să ne rugăm neîncetat, dar ducând o viaţă laică, s-ar putea să ajungi retras social. Nu poţi să fii cu gândul şi la Dumnezeu, şi la gluma pe care ţi-o spune colegul de serviciu. Nu poţi să te rogi în gând, dar să înţelegi pe deplin ce se predă la cursuri. De aceea, ar putea fi de-ajuns să îţi indrepţi gândurile de laudă spre Dumnezeu de 7 ori peste zi, după cum e scris în Psalmi.

sa ne luptam cu patimile, cu mandria

Mai ales cu ea.

(Lucier din cauza ei a cazut)

Lucifer nu e tot una cu satana. Lucifer nici nu e nume. A apărut din senin într-o traducere din anul 405 ca urmare a unei proaste interpretări. Practic, steaua de dimineaţă din Isaia a fost botezată, în adevăratul sens al cuvântului, Lucifer, care înseamnă cu totul altceva: aducătorul/purtătorul de lumină şi care, în mod normal, ar trebui să facă referire la Hristos, nu la diavol. Nu e cam mult ca diavolul să apară în Sfânta Scriptură ca să fie pomenit, alături de cei drepţi, ori de câte ori e citită?

sa ne rugam la Moaste

La ce bun când singurul mijlocitor între oameni şi Dumnezeu e "Omul Hristos"? Chestia că mai bine ne rugăm la sfinţi decât lui Hristos pentru că suntem nevrednici e invenţie preoţească, năcută tot din prea mare zel faţă de Dumnezeu, dar care nu duce la nimic util. Ne îndepărtăm singuri faţă de cel care a dorit apropierea de noi prin răstignirea pe cruce. Te pomeneşti (vorba vine; nu tu în mod special) că suntem mai sfinţi şi evlavioşi ca Iisus care ne doreşte aproape, ca să decidem de capul nostru că mai bine ne rugam "mijlocitorilor" Mijlocitorului.

Apoi sa avem dragoste in tot ce facem, tot ce facem sa facem din dragoste fata de semeni si fata de Dumnezeu, sa avem tarie in necazuri si tresvia mintii, adica sa ne pazim de pacat inca din stadiul cand e doar un gand, sa ne chinuim sa nu-l primim in mintea noastra ca cel rau ne da gandul, dar daca noi nu-l primim el fuge rusinat, dar daca il primim el nu se va lasa pana ce nu si infaptuim, apoi sa pazim poruncile cele 10, apoi sa ne pazim de cele 7 pacate de moarte (mandria, lenea, lacomia, mania, desfranarea, iubirea de arginti si zgarcenia si ultimul l-am uitat sincer :)).

Exact! Asta e esenţa creştinismului: dragostea faţă de Dumnezeu care nu cere nimic mai mult decât credinţă, păzirea poruncilor şi dragoste. Ce e în plus...e în plus.
Cu gândul, însă, trebui să te lupţi acceptându-l, judecându-l şi izgonindu-l. Dacă nici măcar nu vrei să-l iei în seamă, de teamă că s-ar putea înfăptui...ştii cum se zice: de ce ţi-e teamă, nu scapi. Ignorându-ţi gândurile, mai bine zis, suprimându-le, rişti să dezvolţi nişte forme de afecţiuni psihice. Dacă cineva te enervează, mai bine tratezi problema direct cu el şi te descarci decât să te consolezi că îl iubeşti (de fapt încerci să te convingi că îl iubeşti). Ca să ierţi trebuie să ştii ce ierţi. Altfel, rămâi cu nişte reţineri faţă de persoana respectivă. Dacă unul greşeşte nu e nimic greşit în a analiza, în a judeca lipsit de superioritate, fără etichete de genul "prostul", "needucatul" etc.; ci doar să analizezi evenimentul şi să cauţi pentru tine o alternativă mai bună. Că ţi se poate întâmpla şi ţie altă dată, asta e. Nu văd de ce te-ai simţi vinovată de ceva din moment ce tu nu te-ai considerat deasupra celui ale cărui fapte le-ai constat lipsită de mândrie. În fond, să judeci te ajută să discerni între bine şi rău, te ajută să evoluezi prin experienţele altora. Când îl judeci cu desconsiderare pe "vinovat" e condamnat de Biserică pentru că te mândreşti.

Doamne-ajuta!