[laurastifter]

Meditând la caracterul antinomic al învăţăturii creştine, părintele Nicolae Steinhardt remarca, între altele, faptul că "Pe aceasta (nevinovăţia - n.n.) nu ne-o poate reda decât Hristos, pe calea Lui paradoxală ca întotdeauna: dându-ne sentimentul culpabilităţii" (Jurnalul fericirii).
Sfatul Psalmistului de a avea păcatul pururea înaintea noastră (Psalmul 50), cugetările patristice potrivit cărora lacrimile pocăinţei constituie un al II-lea botez, precum şi experienţele noastre de viaţă ne îndreptăţesc să credem că, într-adevăr, conştiinţa morală a fost pusă în noi ca un judecător aspru, "nemitarnic", care să ne înlesnească autoanalizarea propriilor fapte mai înainte de Judecata de apoi, când orice regret va fi tardiv şi zadarnic. Sentimentul culpabilităţii este un antidot al păcatelor, un mijloc de dobândire a adevăratei pocăinţe.
Totuşi, aşa cum avertiza Evagrie Ponticul în scrierile sale, nu trebuie să transformăm în patimă antidotul patimii (diversele nevoinţe ascetice). Astfel, ne putem pune întrebarea: ce facem, atunci când sentimentul vinovăţiei începe să devină o piedică în înaintarea noastră duhovnicească? Ce atitudine ar trebui să avem, atunci când conştientizăm faptul că regretul pentru un păcat este excesiv de stăruitor, putându-se transforma într-o maladie spirituală? Ştim că exagerăm, dar totuşi, atunci când încercăm să continuăm o anumită activitate, ne revine în minte faptul că, de fapt, noi suntem autorii acelui păcat pe care-l detestam la alţii etc, etc? :)
Cum să gestionăm această stare (firească şi constructivă până la un punct), atunci când începe să afecteze pacea noastră sufletească?
Ştiu, mi se va spune că trebuie să evităm orice păcat, pentru a nu ajunge în astfel de situaţii. Aşa este! Totuşi, Părinţii Bisericii ne îndeamnă ca înainte de păcat să ne temem de dreptatea divină, iar după păcat (dacă n-am rezistat ispitei) să nădăjduim în mila şi dragostea Tatălui ceresc... :) De asemenea, un răspuns simplu (şi corect din punct de vedere teologic) ar fi: prin Spovedanie, se obţine iertarea tuturor păcatelor şi, implicit, eliberarea conştiinţei. Da, dar ce facem cu cei care nu şi-au găsit încă un duhovnic şi se ruşinează să-şi descarce sufletul în prezenţa celorlalţi, nefiind familiarizaţi cu relaţia părinte-fiu duhovnicesc? De asemenea, ce facem cu cei care cred din toată fiinţa lor în Dumnezeu, dar, din cauza ignoranţei, refuză să se integreze în viaţa liturgică a Bisericii şi nu conştientizează valoarea Sfintelor Taine? De asemenea, cum îi ajutăm (aceste cazuri îmi par cele mai grave) pe acei creştini care, după ce au comis un păcat grav pe care-l regretă profund, se spovedesc, ştiu că Dumnezeu i-a iertat, dar n-au puterea de a se ierta pe ei înşişi, de a se împăca deplin cu propria conştiinţă?
Care este opinia dvs în această privinţă? Cum se poate evita atât indiferentismul moral, cât şi întristarea excesivă pentru păcate?
Sfântul Ioan Gură de Aur remarca faptul că deznădejdea nu-l lasă pe creştin să se ridice, iar nepăsarea îl face să cadă. În acelaşi sens, mult mai aproape de noi în timp, Sfântul Siluan Athonitul menţiona cele două idei ispititoare, pe care adversarul spiritual ni le insuflă pentru a ne îndepărta de Dumnezeu: "eşti un sfânt" şi, în extrema cealaltă, "nu te vei mântui".
Cum dobândim dreapta socoteală? Cum dobândim căinţa şi cum o depăşim atunci când apare ispita exagerării?

Doamne ajută!