Multumesc, ma inspira Dumnezeu sa le zic, eu nu sunt, vorba lui Sarton Bander, "decit un conductor". :)
In regula: sa zicem ca dvs. (la modul general de fapt, ma adresez oricui poate si vrea sa raspunda) v-ati nascut la un asa moment din istorie, incit in biserica este deja normativa invatatura monotelismului, sau a iconoclasmului, daca preferati (a durat mai mult). Ati fost botezat si ati ajuns la virsta gindirii abstracte si a deciziilor personale constiente ca si credincios al bisericii cu o astfel de invatatura. Intrebare: ce v-ar spune ca si/sau ce este adevarat, avind in vedere ca in timpul vietii dvs, ati apuca rasturnarea intoarcerii la iconodulie, tot din motive politice ("binecredincioasa" imparateasa Irena, care si-a orbit propriul fiu, etc., etc). Cum ati simti/defini ca infailibila o credinta schimbatoare si/sau o institutie supusa politicului (memento: "Imparatia Mea nu este din lumea aceasta.").
Cu respect.
P. S. Va rog frumos (si nu vorbesc de d-l bogdan81 aici) incercati sa raspundeti calm, cerebrral,fara isterii pseudo-apologetice. Cam greoi formulata, de fpa tintrebarea mea vizeaza raportul dintre un adevar vesnic si vitregia istoriei exercitata asupra ecclesiei, sau asupra ce trece drept ecclesia, i acel moment. CUM SESIZEZI, IN ATARI MOMENTE, IN MOD CIT MAI OBIECTIV, DIFERENTA DINTRE EREZIE SI INVATATURA DREAPTA, ALTFEL DECIT IN LOGICA PUR LUMEASCA "EREZIE = INVATATURA INVINSILOR; DREAPTA CREDINTA= INVATATURA INVINGATORILOR, LA MOMENTUL Tn"?
Ce facem , mergem cu ascultarea ca o turma fata de cei care afirma un advar azi, si se contrazic iar si iar citeva decenii sau secole mai tirziu, asa cum faceau, si inca fac, fratii nostri din Vest, urmind pe "urmasul lui Petru"? Sau gindim, totusi, cu propriul cap?